Locuiesc singură… dar lucrurile din casa mea au început să se miște. Am instalat o cameră de supraveghere, iar ce am descoperit m-a zguduit complet.

Am 63 de ani. Soțul meu a murit acum 16 ani și, de atunci, am rămas doar eu. Fiica mea s-a mutat în străinătate de mai bine de douăzeci de ani, așa că micuța mea casă a fost liniștită ani întregi.

Dar, de o lună încoace, se întâmplă lucruri ciudate. Scaune, rame foto, chiar și lucruri mici, ca lumânări sau bibelouri — se mutau de la locul lor.

La început am pus totul pe seama uitării. Am început să fac poze fiecărei camere și apoi să le compar după câteva zile. Și, într-adevăr… lucrurile erau în alte locuri.

Am început să mă tem că îmi pierd mințile.

În cele din urmă, am cumpărat o mică cameră de supraveghere și am ascuns-o discret în sufragerie. „Doar ca să fiu sigură,” mi-am spus.

Slavă Domnului că am făcut-o.

Pentru că adevărul? Era mult mai întunecat decât mi-aș fi putut imagina.

Într-o seară, cu inima bătând să-mi spargă pieptul, m-am așezat la birou să revăd filmările.

Și ce am văzut pe ecran mi-a înghețat sângele în vine.

Pe ecran, imaginea era granuloasă, dar clară. La început, doar sufrageria goală, luminată slab. Apoi, exact la miezul nopții, perdeaua a fâlfâit ușor — deși ferestrele erau închise.

Din colțul camerei, încet, a apărut o siluetă. Un bărbat. Tânăr, slab, cu haine murdare. Își mișca pașii cu o siguranță înfiorătoare, ca și cum știa fiecare centimetru din casa mea.

Îl priveam încremenită, în timp ce el ridica o ramă foto cu mine și fiica mea, zâmbind larg la nuntă. Și atunci, în fața camerei, a șoptit cuvinte care mi-au înghețat sângele:

**„Mamă…”**

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu avea cum. Fiica mea locuia la mii de kilometri distanță. Cine era omul acesta? De ce îmi spunea *mamă*?

Filmarea a continuat. L-am văzut cum muta scaunele, cum atingea obiectele mele personale, cum aprindea și stingea lumânări — toate acele schimbări pe care le observasem. Dar cel mai rău a fost finalul.

Înainte să dispară din cadru, s-a întors direct spre cameră. Știa că îl privesc. Și a zâmbit.

Pe ecran am citit limpede buzele lui:

**„Ne vedem curând.”**

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Nu era halucinație, nu era uitare. Cineva trăia în casa mea, îmi cunoștea viața, iar acum știa că știu.

Am ridicat telefonul cu mâinile tremurânde și am format 112, în timp ce în minte îmi răsuna un singur gând: **nu mai eram singură. Și asta era cel mai înfricoșător lucru dintre toate.**