Prima dată când am văzut câinele făcând asta, mi-am spus că e o greșeală. Golden retrieverul vecinului a zbughit pe peluza mea, s-a oprit fix în mijlocul straturilor cu flori și s-a ghemuit. Am oftat, dar am zis că se mai întâmplă.

Numai că nu s-a oprit. Aproape în fiecare dimineață, în timp ce beam cafeaua la fereastră, îl vedeam alergând liber, călcând iarba, săpând gropi și lăsând mizeria în urmă. Și, de fiecare dată, îl vedeam pe domnul Lupu — vecinul meu — stând în aleea lui, sorbind din cafea, prefăcându-se că nu observă.

Într-o după-amiază, l-am prins în timp ce se întorcea, cu lesa atârnând inutil din mâna lui.

— Domnule Lupu, câinele dumneavoastră mi-a făcut praf curtea, i-am zis, încercând să-mi păstrez calmul.

A ridicat din umeri: — Câinii sunt câini.

— Sigur, am răspuns, dar poate ar putea fi câini… în curtea dumneavoastră?

Lupu a chicotit: — Poate ar trebui să vă luați o iarbă mai rezistentă. Apoi a plecat, cu lesa târându-se prin praf.

Atunci am zis: gata.

Ideea mi-a venit în timp ce strângeam pentru a nu știu câta oară mizeria: compost. Adunasem resturi de la bucătărie, frunze și mulci într-un container. Material urât mirositor, dar bun pentru sol după ce se descompune. Am întins un strat subțire exact pe locurile preferate de câine, amestecând cu destule resturi de pește și zaț de cafea încât să fie… respingător.

Dimineața următoare, am privit. Cum era de așteptat, retrieverul a țâșnit direct în curte și…

…s-a oprit brusc. A mirosit o clipă, a scheunat ușor și apoi s-a întors pe călcâie, fugind înapoi spre curtea lui Lupu.

Am zâmbit larg, dar satisfacția mea a durat puțin.

A doua zi, Lupu a venit bătând cu pumnii în poarta mea.

— Ce-ai pus în pământul ăla? Câinele meu s-a murdărit tot, miroase groaznic, nevastă-mea zice că i-ai făcut rău intenționat!

Am ridicat din umeri. — Compost, domnule Lupu. Lucru natural. Pentru flori. Dacă patrupedul dumitale nu s-ar juca zilnic aici, n-ar fi avut de suferit.

Ochii lui s-au îngustat. — Ai făcut-o intenționat.

— Nu, am făcut-o ca să-mi apăr curtea.

Tăcerea dintre noi a fost grea, doar câinele lătra din spatele lui. În cele din urmă, a scuipat pe jos și s-a întors spre aleea lui.

De atunci, retrieverul nu a mai intrat niciodată pe terenul meu. Însă relația cu vecinul s-a terminat definitiv. Nu mai există salut, nu mai există politețe. Doar ziduri invizibile între curți, mai puternice decât orice gard.

Și în fiecare dimineață, când îmi beau cafeaua la fereastră, privesc florile crescând liniștite și îmi amintesc: uneori, dreptatea miroase urât — dar îți dă liniștea pe care nu o mai primești altfel.