Radu are patruzeci și trei de ani și predă limba română la un liceu din Iași. De optsprezece ani stă în fața clasei, vorbind despre Eminescu și Blaga, încercând să le arate elevilor frumusețea cuvintelor. Salariul lui e cinci mii de lei pe lună.

Tatăl lui, Gheorghe, are șaptezeci și cinci de ani și suferă de Parkinson. Medicamentele costă o mie două sute de lei lunar. Apartamentul cu trei camere unde stau împreună are o chirie de o mie trei sute cincizeci. Restul banilor se duc pe utilități, mâncare și îngrijitori pentru tata când Radu e la serviciu.

De doi ani, Radu lucrează seara ca șofer Uber. După ce termină orele la trei, merge acasă în Tătărași, se schimbă din sacou în blugi și tricou, verifică dacă tata și-a luat medicamentele, și pleacă cu mașina lui veche, o Skoda Fabia, pe străzile Iașului.

De la cinci după-amiaza până la miezul nopții, Radu transportă oameni. Studenți care merg la petreceri în Tudor, turiști care se plimbă pe la Copou, angajați obosiți care se întorc târziu din Palas. Zâmbește politicos, nu vorbește prea mult, lasă muzica încet pe fundal. În șapte ore face între douăzeci și treizeci de curse. Șaptezeci–optzeci de lei pe seară. Aproape două mii de lei în plus pe lună.

Radu e precaut. Evită să ia curse din zona liceului sau din cartierele în care știe că locuiesc elevii lui. Dacă vede un nume cunoscut în aplicație, anulează rapid. Poartă ochelari de soare chiar și seara, deși pare ciudat.

Tatăl lui observă oboseala. „Radu, băiete, abia te mai ții pe picioare. Lasă, mă descurc eu.”
„Tată, sunt bine. Și oricum trebuie să conduc.”

Dar nu e bine. După șapte ore la volan, îl ustură ochii, umerii îi sunt încordați, mintea îi e încețoșată. Ajunge acasă după miezul nopții, mănâncă pe fugă, îl verifică din nou pe tata și se prăbușește în pat. La șase și jumătate dimineața, alarma sună. La opt trebuie să fie la școală.

Colegii văd că e tras la față. „Dormi bine, Radu?” îl întreabă profesoara de istorie. „Arăți obosit.”
„Am niște nopți mai grele, dar sunt ok.”

Elevii observă și ei. „Domnule profesor, sunteți bine?” îl întreabă o elevă. „Parcă vă mișcați mai încet.”
Radu zâmbește forțat. „Sunt bine. Hai să trecem la poezie.”

Într-o seară de mai, pe la nouă, Radu acceptă o cursă — ridicare din zona Palas, destinație Aleea Sadoveanu. Clientul pare student. Merge să-l ia.

Ușa se deschide și urcă în mașină Vlad, elevul lui din clasa a XII-a A, unul dintre cei mai buni la română. Băiatul vine de la cină cu prietena lui.

Timp de două secunde, nimeni nu spune nimic. Vlad se uită la șofer, apoi îl recunoaște. Ochii i se măresc.
„Domnule profesor Radu?”

Stomacul i se strânge. Ar vrea să nege, dar e absurd. „Bună seara, Vlad.”
Fata lui Vlad privește nedumerită când înțelege situația. Profesorul de română, cel care vorbește despre metaforă și ritm, conduce Uber seara.

„Eu… nu știam că…” bâigie Vlad.
„E în regulă,” spune Radu calm, pornind mașina. „Adresa e Aleea Sadoveanu, da?”
„Da…”

Nouă minute de drum se scurg ca o eternitate. Vlad încearcă o conversație banală, dar vocea îi tremură. Radu conduce atent, ținând direcția la fel de ferm ca liniștea din mașină.

La destinație, Vlad plătește prin aplicație, apoi se oprește cu mâna pe clanță.
„Domnule profesor… pot să întreb ceva?”
„Spune.”
„De cât timp… faceți asta?”
Radu oftează. „Doi ani.”
„De ce?”
Se întoarce și îl privește. „Salariul nu ajunge. Tata e bolnav. Așa pot acoperi restul.”

Vlad coboară fără să mai zică nimic. Radu îl urmărește din oglindă, apoi acceptă următoarea cursă. Dar frica îl roade: până luni, s-ar putea să știe toată clasa.

Luni dimineață, intră în a XII-a A cu inima bătând în tâmple. Se așteaptă la șoapte, la chicoteli, la rușine. Dar Vlad stă în bancă și nu spune nimic. Lecția curge normal.

După oră, când clasa se golește, Vlad rămâne.
„Domnule profesor, n-am spus nimănui.”
Radu inspiră adânc. „Mulțumesc.”
„Dar… am vorbit cu ai mei. Mamei i-a venit o idee.”

Mama lui Vlad coordonează un liceu privat și cunoaște părinți dispuși să plătească pentru meditații serioase la română pentru BAC. În săptămâna următoare, Radu primește apeluri de la șapte familii. Meditații private, o sută douăzeci de lei pe oră, program flexibil.

În două săptămâni, Radu are zece elevi la meditații. Două mii șase sute de lei în plus pe lună, fără nopți la volan. Nu renunță complet la Uber — mai face curse câteva ore în weekend, „că nu știi niciodată când se schimbă lucrurile”, îi spune tatălui.

La școală, directorul îl cheamă într-o zi.
„Radu, am înțeles că ai condus seara ca să te descurci.”
Radu se încordează.
„Nu te judec,” continuă directorul. „Sistemul e strâmb. Profesorii buni ca tine ar trebui să trăiască decent, nu să aibă două joburi. Mă bucur că ai găsit varianta cu meditațiile. Dacă ai nevoie de ceva, spune.”

Radu dă din cap. Cuvintele nu-i ies.

Pentru că asta e realitatea în România: profesori dedicați, după ani întregi de muncă, ajung să conducă taxiuri sau să curețe birouri ca să supraviețuiască. Iar când sunt văzuți de elevi, rușinea pare copleșitoare.

Dar uneori, din rușine crește înțelegere. Un elev care vede omul din spatele catedrei. O familie care întinde mâna. O comunitate care pricepe că profesorii buni trebuie sprijiniți.

Iar Radu, profesorul care conducea Uber noaptea ca să plătească medicamentele tatălui, doarme acum mai bine, e mai puțin obosit, și știe că elevul care l-a descoperit nu l-a trădat. L-a ajutat. Pentru că munca cinstită, oricât de umilă ar părea, merită întotdeauna respect.