Sunt bunica care și-a cheltuit ultima pensie pe un bilet de tren ca să-i ducă nepotului mâncare. Și azi am aflat că și-a schimbat numărul și s-a mutat fără să-mi spună.

Mă cheamă Ana și am șaptezeci de ani. Ieri am mers cu trenul de la Craiova la București, șapte ore pe scaun tare, cu trei saci de mâncare la picioare: slănină, borcane cu zacuscă, murături și pâine coaptă în cuptor cu lemne. Tot ce-am putut strânge din gospodărie, pentru nepotul meu, Paul.

„Bunico, mi-e dor de sarmalele tale”, îmi scrisese acum două săptămâni pe WhatsApp. Atunci am luat decizia: cheltui ultimii bani din pensie pe tren, dar să-l bucur.

Când am ajuns la blocul din Berceni, am urcat cele cinci etaje cu genunchii trosnind și sacii după mine. Am sunat la ușă. Nimic. Vecina a deschis ușa de vizavi:

„Doamnă, s-a mutat. De vreo săptămână. Și-a schimbat și numărul.”

Am coborât scările cu inima mai grea decât sacii. Am încercat să-l sun — „Numărul apelat nu este atribuit.” Am trimis mesaj pe WhatsApp — necitit.

Atunci am înțeles. Paul nu voia mâncare. Voia doar să simt că mai sunt de folos, că dragostea mea necondiționată poate fi folosită la nevoie. Și acum, când nu mai e nevoie, am fost ștearsă.

M-am întors cu trenul noaptea, cu sacii lângă mine. Am împărțit din mâncare vecinilor de acasă. Le-am spus că „nepotul e bine, muncește mult”. Pentru că rușinea de a recunoaște adevărul doare mai tare decât artrita din genunchi.

Azi stau pe bancă, mă uit la poza lui mic, cu opt ani, îmbrățișându-mă strâns. Și știu că acel copil nu mai există. A rămas doar un adult care a transformat dragostea mea în tranzacție — și când tranzacția s-a încheiat, eu am încetat să mai exist pentru el.