Am șaptezeci și cinci de ani și trăiesc în satul Dolhești, în Bucovina, într-o casă de lut rămasă de la părinții mei. Nu am carte – doar patru clase primare, făcute pe vremea când copiii erau scoși la muncă mai des decât la școală. Pensia mea e mică, abia o mie de lei. Dar am ceva ce banii nu pot cumpăra: știu plantele pădurii, le recunosc după frunză, după miros, după cum se apleacă în vânt. Le-am învățat de la mama, care le-a învățat de la bunica, și tot așa, de generații.

Oamenii vin la mine din satele dimprejur, și nu pentru că nu cred în doctori. Vin pentru că uneori medicamentele sunt prea scumpe sau prea puternice, ori pentru că simt că trebuie să încerce și altceva.

Într-o dimineață de mai, mi-a bătut la ușă o familie din Suceava: o mamă, un tată și o fetiță firavă, de șapte ani, Irina. Copila era slabă, cu obrajii palizi și ochii obosiți.

„Doamna Ileana,” mi-a spus mama, plângând, „Irina are leucemie. Face chimioterapie la Iași, dar nu mai rezistă. Vomită, nu mănâncă, abia mai are putere. Doctorii ne spun că trebuie să continue tratamentul, dar se stinge sub ochii noștri.”

Am privit-o pe fetiță și am simțit în mine aceeași durere pe care o simt de fiecare dată când văd un copil suferind. „Eu nu vindec leucemia. Asta e treaba medicilor. Dar pot să o ajut să îndure mai ușor, să-și recapete puțină vlagă.”

Am pregătit pentru ea un ceai blând din mușețel și tei pentru stomac, tinctură de gălbenele pentru imunitate, sirop de soc pentru poftă de mâncare și o cataplasmă cu argilă pentru a-i mai curăța trupul de otrava medicamentelor. Le-am explicat cum să le folosească.

„Cât vă datorăm?” a întrebat tatăl.

„Douăzeci de lei pentru munca mea,” le-am spus. „Plantele sunt de la Dumnezeu, nu de la mine.”

Au plecat mirați. Două săptămâni mai târziu s-au întors. Irina era schimbată – cu culoare în obraji, zâmbitoare, mai puternică. „Nu știm ce i-ați dat, dar copilul mănâncă din nou. Doctorii sunt uimiți cât de bine tolerează chimioterapia.”

„Eu doar am ajutat,” le-am zis. „Vindecarea e a medicilor și a lui Dumnezeu.”

De atunci, vin mulți la mine: cu dureri de cap, cu insomnii, cu boli cronice. Pentru fiecare am altă rețetă. Cunosc peste trei sute de plante, știu când se culeg și cum se păstrează, știu care se potrivesc împreună și care se anulează.

„De unde știți toate astea?” m-a întrebat odată o jurnalistă.

„De la mama și de la bunica. În familia noastră femeile au purtat mai departe cunoștințele astea. Eu sunt ultima.”

Nepoata mea, Alina, e farmacistă la București. Mult timp a râs de leacurile mele. Dar după ce a apărut un articol despre mine, a venit să vadă. „Bunico, nu știam că știi atâtea. Vreau să învăț.”

Acum, în fiecare vară, vine acasă și cutreierăm câmpurile împreună. Îi arăt plantele, îi spun cum le simt în palmă și cum le recunosc după miros. Ea îmi povestește despre substanțele active și despre cum medicina modernă le folosește. Am înțeles atunci că tradiția și știința nu trebuie să se certe, ci să se completeze.

Când o văd pe Irina, acum adolescentă, venind să-mi aducă flori și să-mi spună că i-am salvat copilăria, simt că toată viața mea a avut rost. Și știu că, prin Alina, cunoașterea mea nu va muri odată cu mine.

Pentru că adevărata vindecare nu e doar în pastile sau în ceaiuri, ci în mâinile care dau și încrederea care se transmite din inimă în inimă.