„Soțul a făcut un credit pe numele meu ca să-i cumpere un cadou mamei lui – dar răzbunarea mea a ieșit mai scumpă decât geanta din piele de crocodil.”

—

Era sâmbătă dimineața la Pitești. Afară ploua mărunt, iar picăturile curgeau leneșe pe geamul din sufragerie. În casă mirosea a ceai de tei, iar liniștea părea că în sfârșit îi dă Elisei câteva clipe de odihnă.

Se așezase în fotoliul moștenit de la bunica, cu cana ei preferată în mână și cu gândul la weekendul liniștit pe care spera să-l aibă. În ultima vreme, singurele ei momente de bucurie erau acestea: ceaiul cald și tăcerea.

Trei luni trecuseră de când soțul ei, Radu, își pierduse locul de muncă. De atunci, zilele lui se împărțeau între calculator, fotbal la televizor și promisiuni vagi că „de mâine se apucă serios să-și caute”.

— Elisoara! — vocea lui Radu a izbucnit din hol, plină de entuziasm. — Să vezi ce cadou o să-i iau mamei de ziua ei!

Elisa a oftat și și-a lăsat cana pe măsuță.

— Ce cadou? — întrebă, deși inima îi spunea că nu va fi nimic bun.

— O geantă din piele de crocodil! Exact ce-și dorește de ani de zile!

Elisa și-a strâns buzele.

— Și cât costă moftul ăsta?

Radu a dat din colț în colț.

— Mă rog… cam cinci salarii de-ale tale. Dar merită!

— Cinci salarii?! — vocea Elisei s-a ridicat cu un ton incredul. — Și cine plătește?

El a tușit.

— Păi… tu. Am luat un credit pe numele tău. Lenuta, sora mea, a rezolvat totul la bancă.

Elisei i s-a înnegrit privirea.

— Deci, tu, șomer de trei luni, faci credit pe numele meu ca să-i cumperi mamei tale o geantă de zeci de mii?!

Radu a încercat să glumească, dar în clipa aceea s-a auzit vocea soacrei, tanti Marioara, intrată pe ușă cu sacoșa de cumpărături:

— Și ce-i rău în asta? Eu sunt mama lui, îmi datorează!

Elisa a inspirat adânc, apoi a spus pe un ton rece, aproape calm:

— Bine. Nu vă mai certați. Mâine rezolv eu totul. Și va fi „bine”.

Marioara a zâmbit satisfăcută, convinsă că nora ei se resemnase. Dar zâmbetul Elisei era altfel – un zâmbet care îl făcu chiar și pe Radu să tresară.

A doua zi, Elisa a dispărut câteva ore bune. S-a întors seara, obosită, dar cu ochii strălucind.

— Rădule, am o surpriză! — a spus ea cu o dulceață falsă.

— Ce e? — a întrebat el, speriat și curios în același timp.

— Am achitat creditul pentru geanta mamei tale.

— Serios?! — a rămas el cu gura căscată. — Dar cum? De unde ai făcut rost de bani?

Elisa s-a aplecat spre el și i-a șoptit:

— Simplu. Ți-am vândut mașina.

Radu a încremenit.

— Ai… ce-ai făcut? — bâigui el, privirea lui alergând spre fereastră, de parcă mașina ar fi trebuit să fie încă acolo, în fața blocului.

— Ai auzit bine, Rădule — a spus Elisa liniștit, aproape șoptit. — Am vândut mașina. Am plătit creditul pe care l-ai făcut pe numele meu, fără să mă întrebi. Și ghici ce? Mai am și bani rămași.

Ochii lui se măriră.

— Ești nebună! Era mașina mea!

Elisa izbucni într-un râs scurt, sec.

— Mașina ta? Cu ce bani ai cumpărat-o? Cu salariile mele. Tu, de luni bune, nu faci nimic. Doar consumi și bagi familia în datorii pentru mofturile mamei tale.

În spatele lor, tanti Marioara a sărit ca arsă.

— Cum îndrăznești, scorpie! Să vinzi mașina fiului meu?!

Elisa s-a întors spre ea, cu o privire de gheață.

— Fiul dumneavoastră nu e în stare nici să-și cumpere singur o pâine. Și să mai știți ceva: de azi, nici dumneavoastră, nici el nu mai trăiți pe spatele meu.

A ridicat un dosar gros de pe masă și l-a trântit în fața lui Radu.

— Astea sunt actele de divorț. Avocatul m-a așteptat azi. Și ghici ce: apartamentul e doar pe numele meu. Am dovada, cu semnăturile notarului. Tu n-ai nimic.

Radu s-a prăbușit pe scaun, palid.

— Elisoara, nu poți să-mi faci asta…

— Ba pot. Și o fac.

A deschis ușa și a arătat spre hol.

— Ai la dispoziție cinci minute să-ți iei hainele. Tu și scumpa ta mamă. După aia, chem poliția.

Marioara a început să urle, dar Elisa a făcut un pas în față și i-a spus calm:

— Ajunge. Toată viața v-ați crezut regină, doamnă Marioara. Acum veți vedea cum e să trăiți ca oamenii simpli.

Cei doi au amuțit. În tăcerea aceea apăsătoare, Elisa a simțit cum, pentru prima dată după ani întregi, respira liber.

Și-a strâns haina pe umeri, și-a ridicat bărbia și a spus, cu vocea clară, de neclintit:

— Eu nu sunt sluga nimănui. Iar de azi înainte, îmi aparțin doar mie.