— **Ați vândut apartamentul vostru? Trimiteți-mi imediat banii!** — Șocul apelului mamei soacre.

— Irina, de ce nu răspunzi la telefon atât de mult? — se auzi vocea răstită a Elenei, soacra.

Desigur, Irina nu răspunsese imediat pentru că abia își găsise telefonul în mijlocul haosului mutării. Peste tot erau cutii, haine îngrămădite, sacoșe. Abia se mutaseră din apartamentul mic din Ploiești, unde locuiseră cincisprezece ani, într-o casă nouă, cu curte.

— Fetele, ați văzut telefonul meu? — întrebase Irina.

— Nu, mami! — strigase Mara din sufragerie. — Caută după sunet!

Când reuși, în sfârșit, să răspundă, auzi vocea aspră a soacrei:

— Cât mai stau eu la casa de la țară? E frig, nu am apă caldă, nu am gaz! Trăiesc cu pâine și roșii, iar voi vă bucurați în vila voastră nouă!

— Doamnă Elena, ce s-a întâmplat? — spuse Irina uimită. — De ce mai stați încă acolo? Puteți veni oricând acasă…

— Nu te mai băga tu! — izbucni bătrâna. — Eu nu mai am vârsta să îngheț printre bostani!

Andrei, soțul, intră și auzi discuția.

— Cine e? — întrebă el.

— Mama ta, — spuse Irina, întinzându-i telefonul. — Vorbește tu cu ea, eu nu mai pricep nimic.

Andrei luă telefonul, pregătit pentru ceartă. Dar nu se aștepta la ce urma.

— Ați vândut apartamentul, nu? — întrebă Elena direct.

— Da, mamă. Altfel nu ne puteam muta. Dar de ce întrebi?

— Pentru că mi se cuvin banii!

— Cum adică? — se blocă Andrei. — Apartamentul acela a fost cadoul tău și al tatei la nuntă! Atunci ai zis: „Să aveți un început bun!” Și părinții Irinei au pus bani pentru mobilă. Totul a fost dar!

— Da, darurile se dau când e nevoie. Acum am eu nevoie! — răspunse Elena. — Trimiteți-mi toți banii din vânzare, până la ultimul leu.

— Mamă, vorbești serios? Nu sunt câteva mii de lei, e toată viața noastră! Am băgat totul în casa asta!

— Destul! — strigă Elena. — Trimiteți-mi banii. Vreau să-mi cumpăr un apartament doar pentru mine. Dacă nu…

Tonul vocii se schimbă brusc, rece ca un cuțit:

— Dacă nu, să știți că am actele. Și într-o săptămână… casa voastră ar putea să nu mai fie a voastră.

Irina scăpă cutia din mână, speriată.

— Andrei, ce înseamnă asta? Ce acte?

Andrei încremeni. Fața lui se albise. Știa exact la ce se referea mama lui.

— Dacă nu, să știți că am actele. Și într-o săptămână… casa voastră ar putea să nu mai fie a voastră, — răsună vocea Elenei la telefon.

Irina scăpă cutia din brațe. Andrei simți cum sângele i se scurge din obraji.

— Ce acte, mamă?! — urlă el.

— Actele de ipotecă, — rosti femeia rece. — Apartamentul acela pe care l-ați vândut era trecut pe numele meu. Eu doar v-am lăsat să locuiți acolo. Și acum, dacă nu primesc banii, merg mâine la notar și vând casa în care stați voi.

Irina simți că i se taie respirația.

— Doamnă Elena… dar noi am investit totul! Am pus fiecare leu, fiecare an din viața noastră…

— Nu mă interesează, — o tăie bătrâna. — Eu v-am dat, eu vă iau.

Telefonul căzu din mâna lui Andrei. Se prăbuși pe canapea, incapabil să articuleze un cuvânt. Irina îl privi îngrozită.

— Spune-mi că minte, Andrei… spune-mi că nu e adevărat…

Dar Andrei își acoperi fața cu palmele și izbucni în plâns.

— E adevărat… Casa nu e pe numele nostru…

În acea clipă, Irina înțelese. Toată viața lor, toată munca, tot viitorul copiilor — dispăruseră într-o singură frază rostită de o soacră nemiloasă.

Și pentru prima oară, în liniștea apăsătoare a sufrageriei pline de cutii, Irina știa că familia lor tocmai fusese distrusă.