— După tot ce-a făcut mama ta, eu ar trebui să-i cumpăr un cadou scump? Tu nici măcar nu-ți amintești să-i feliciti pe ai mei!

Raluca strângea telefonul atât de tare, încât îi albeau degetele. Replica soțului o lovise ca un cuțit.

— Mama vrea un inel cu diamante de aniversare, — repetă Vlad, obosit. — A zis clar ce model îi place. Știi cum e ea…

Raluca simți cum sângele i se urcă în obraji. Soacra ei, Valeria, nu pierdea nicio ocazie să-i spună că fiul ei „ar fi meritat mai mult”. Iar acum, un inel de o sută de mii de lei?

— Ascultă bine, — izbucni ea. — Ai mei ne-au dat banii pentru apartament și n-au cerut nimic niciodată! Mama ta, în schimb, nu ne-a ajutat nici cu un leu, dar se așteaptă să-i facem cadou bijuterii de lux?!

— Eh, mama… e mai dificilă, — încercă Vlad să stingă conflictul.

— Dificilă?! — râse amar Raluca. — Nu, Vlad. E rea. Și tu știi asta.

Soțul tăcu, ca de fiecare dată. Raluca închise telefonul brusc. S-a așezat în fața laptopului și a intrat pe un site de bijuterii. Diamantele începeau de la 70.000 de lei. Dar la categoria „zirconiu cubic” găsi modele identice… cu 5.000 de lei.

Cinci mii în loc de o sută de mii.

Privirea i s-a luminat încet. Un plan, la început nebunesc, începea să prindă contur.

Și-a amintit ultima replică a soacrei, rostită cu un zâmbet disprețuitor la ziua de naștere a cumnatei:

„Irina, fosta iubită a lui Vlad, ar fi fost o adevărată bijuterie pentru familia noastră. Dar tu… tu ești doar o piatră comună.”

Raluca închise laptopul. Îi tremura inima, dar zâmbetul i se întindea rece pe buze.

— Foarte bine, mamă Valeria, — șopti ea. — O să primești „bijuteria” pe care o meriți.

Raluca a mers a doua zi la un magazin de bijuterii din centrul Clujului. A privit vitrinele pline de pietre strălucitoare și a cerut exact modelul de inel pe care îl dorise Valeria.

— Din zirconiu cubic, vă rog, — a spus ea calm. — Și vreau și un certificat frumos, să arate cât mai oficial.

Vânzătoarea a ridicat din sprâncene, dar n-a comentat. În mai puțin de o oră, Raluca ieșea din magazin cu o cutiuță elegantă, legată cu panglică roșie.

Trei zile mai târziu, familia s-a strâns la restaurantul favorit al Valeriei. Masa era plină de rude și prieteni, iar soacra zâmbea ca o regină, așteptându-și cadoul. Vlad, emoționat, i-a întins cutiuța.

— La mulți ani, mamă!

Toți au făcut liniște. Valeria a desfăcut panglica, a deschis cutia și a scos inelul la lumină. Cristalul strălucea în lumina lămpilor, smulgând exclamații de admirație.

— Ooo! — a suspinat ea teatral. — Exact ce mi-am dorit!

Și-a pus inelul pe deget, fluturându-l în fața invitaților. Telefonul nepoatei a început imediat să facă poze.

Dar atunci, din spatele sălii, s-a ridicat vocea unui bărbat. Unul dintre prietenii familiei, bijutier de meserie.

— Hm… interesant model. Dar… știi că e zirconiu, nu diamant?

Tăcerea s-a lăsat brusc.

Valeria a înghețat, încercând să-și păstreze zâmbetul.

— Imposibil! E diamant, băiatul meu nu mi-ar lua altceva!

Omul s-a apropiat, a scos un mic aparat din buzunar și a verificat piatra. Luminile verzi au clipit scurt.

— Zirconiu cubic. Cinci mii, cel mult.

Un murmur s-a răspândit printre invitați. Valeria a rămas cu gura deschisă, roșie de rușine.

Atunci Raluca s-a ridicat în picioare, calmă, și a spus clar, fără să clipească:

— Exact. Atât meriți pentru toți anii în care m-ai umilit. O imitație ieftină, la fel ca respectul pe care mi l-ai arătat tu.

Sala a amuțit. Vlad a încercat să intervină, dar Raluca s-a întors spre el, cu o privire rece:

— Și tu, dacă nu ai avut curajul să mă aperi, să știi că inelul ăsta e și pentru tine.

Apoi și-a luat geanta, s-a întors spre ușă și a ieșit din restaurant, lăsând în urmă o liniște apăsătoare și o familie zguduită din temelii.

Pentru prima dată, Valeria nu mai avusese ultimul cuvânt.