Telefonul a sunat la 23:47 — un sunet ascuțit, care a sfâșiat liniștea nopții în biroul asistentelor. Am simțit cum mi se oprește inima când am auzit vocea de la celălalt capăt:

— Poliția rutieră.

— Doamna Marinescu? Aici agentul Ionescu. L-am adus pe fiul dumneavoastră, Andrei, la secție. Este în siguranță, dar trebuie să veniți imediat.

Am ieșit din spital ca o nebună. Când am pășit în secția de poliție, l-am văzut. Băiețelul meu de opt ani stătea ghemuit pe un scaun de plastic prea mare pentru el — în pijamaua lui cu dinozauri, ruptă la genunchi și plină de noroi.

— Mamă! — a izbucnit în plâns, aruncându-se în brațele mele. — Te-am căutat… am mers, am mers, dar mi-a fost așa de frică…

L-am strâns la piept, tremurând.

— Puiul meu, ce s-a întâmplat? De ce erai afară? Unde e tata?

Agentul Ionescu s-a apropiat, cu privirea aceea rece și pătrunzătoare pe care doar polițiștii o au.

— Fiul dumneavoastră mergea singur, pe marginea autostrăzii, — a spus încet.

Andrei s-a desprins puțin, ștergându-și lacrimile cu mâneca. Și atunci a rostit cuvintele care mi-au sfâșiat sufletul:

— Tata m-a dat afară din casă.

Am înghețat.

— Ce înseamnă asta, iubirea mea?

— A zis să ies, că se joacă un joc urât… în camera ta, mami. Cu doamna aceea roșcată. A zis că nu am voie să-i deranjez.

Mi s-a strâns stomacul ca într-o menghină. Știam exact despre cine vorbea. Oana. Cumnata mea.

— Avem camere, domnule agent, — am spus cu vocea tremurândă. — În sufragerie, pe hol… și în bucătărie.

Ionescu a dat din cap.

— Haideți să verificăm.

La biroul secției, am deschis înregistrările. Pe ecran au apărut Mihai și Oana — intrând împreună în dormitor. Apoi, imaginea lui Andrei: bate la ușă, tatăl îl împinge pe hol și trântește ușa în urmă. Următorul cadru: băiatul la intrarea în casă, strigând „Tată…” — dar nimeni nu îi răspunde. În final, se vede cum pleacă singur, în noapte.

Agentul a derulat mai departe. Și atunci a încremenit. Privirea i s-a întunecat, ca și cum toată experiența de polițist nu-l pregătise pentru ce urma.

S-a uitat fix la ecran, apoi la mine, cu fața albă ca varul. Și a șoptit:

— Doamnă… trebuie să vedeți ce apare după ce fiul dumneavoastră a ieșit din cadru…

Agentul Ionescu a apăsat pe bara de redare.

Pe ecran, casa mea — goală, liniștită.

Apoi, din dormitorul meu, ușa s-a deschis brusc. Mihai a ieșit clătinându-se, cu cămașa desfăcută și fața roșie de alcool. Oana, roșcata, îl urmărea, ținând în mână un pahar de vin. Amândoi râdeau, fără să le pese că fiul meu dispăruse în noapte.

Dar râsul lor s-a stins repede. În cadru, din colțul camerei, a intrat cineva.

Un bărbat masiv, cu o cagulă pe cap. Ținea în mână o bâtă de baseball. Într-o clipă, Mihai a fost trântit la podea, iar paharul Oanei s-a spart în bucăți. Ea a țipat, dar bărbatul a ridicat bâta și a făcut semn spre cameră — un gest scurt, rece, ca o avertizare.

Agentul a oprit înregistrarea.

— Doamnă… asta nu mai e doar despre infidelitate. Cineva vă urmărește familia. Cineva aștepta momentul în care copilul era afară… singur.

Am simțit cum pământul îmi fuge de sub picioare. Îmi țineam fiul la piept și îmi repetam întruna: „E viu, e lângă mine. Atât contează.” Dar în minte îmi răsuna altceva: Mihai, soțul meu, nu doar că m-a trădat. Mi-a pus în pericol copilul.

Agentul Ionescu s-a ridicat, cu o privire de fier:

— Doamnă Marinescu, de aici încolo, nu mai e doar cazul dumneavoastră. Este o anchetă criminală. Și vă avertizez: ce urmează… o să vă schimbe viața pentru totdeauna.

Am închis ochii, simțind cum Andrei mă strânge cu brațele lui mici. În clipa aceea am știut: nu mai există cale de întoarcere.

Totul s-a sfârșit pentru Mihai.

Iar pentru mine și fiul meu… abia începea.