Prima dată când am văzut câinele făcând asta, am zis că a fost o greșeală. Golden retriever-ul vecinului a năvălit peste gazonul meu, s-a oprit fix în mijlocul stratului de flori și… s-a ușurat. Am oftat, dar mi-am spus că se mai întâmplă.

Numai că nu s-a oprit. Aproape în fiecare dimineață, cât îmi beam cafeaua la geam, îl vedeam cum aleargă liber, calcă florile, sapă gropi și lasă „cadouri” în urmă. Iar de fiecare dată, acolo era și domnul Lăzărescu—vecinul meu—stând relaxat pe aleea lui, cu ceașca în mână, prefăcându-se că nu observă nimic.

Într-o după-amiază l-am prins, când se întorcea acasă cu lesa târându-se pe asfalt.

— Vecine, câinele dumitale mi-a făcut prăpăd în curte, i-am spus, încercând să-mi țin calmul.

El a ridicat din umeri. — Eh, câinii sunt câini.

— Corect, am răspuns. Dar poate ar putea să fie câine… în curtea dumitale, nu în a mea.

A râs. — Poate ar trebui să-ți pui iarbă mai rezistentă. Și a plecat mai departe, lăsând lesa să târască praful după el.

Atunci mi-a ajuns.

Ideea mi-a venit într-o dimineață, când adunam iar mizeria: compostul. Țineam într-un butoi resturi din bucătărie, frunze, zaț de cafea și pește stricat. Miros greu, dar bun pentru pământ. Am întins un strat subțire exact în locurile unde câinelui îi plăcea cel mai mult să sape.

A doua zi, am stat la geam și am așteptat. N-a trecut mult și retriever-ul a țâșnit din nou în curte, direct în stratul „tratamentului special”. A adulmecat, a început să sape, dar deodată s-a oprit brusc. A început să mârâie, apoi să scâncească, iar în câteva clipe a fugit schelălăind înapoi spre aleea lui.

Domnul Lăzărescu a scăpat ceașca din mână. S-a repezit spre câine, dar atunci a văzut ceva ce nici el, nici eu nu ne-am așteptat vreodată să iasă din pământul răscolit.

Am înlemnit amândoi.

— Doamne Dumnezeule… a șoptit el, palid.

Pentru că acolo, printre straturile de compost, se zărea un obiect metalic ruginit… și un os uman.

Am coborât în fugă din casă, cu inima bubuindu-mi în piept. Domnul Lăzărescu era deja în genunchi lângă groapa mică, încercând să acopere în grabă ceea ce ieșise la iveală.

— Ce faci acolo?! am strigat, oprindu-mă la câțiva pași.

El tresări ca un hoț prins asupra faptului. — Nu e ceea ce crezi… e doar… oase de animal…

Dar nu erau. Forma era prea clară. Am văzut imediat articulația, degetele, fragmentele unei mâini umane. Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Doamne, ai îngropat pe cineva aici! am izbucnit, vocea tremurându-mi.

Fața lui Lăzărescu se schimonosi într-un rânjet amar. — Ți-am spus să nu-ți bagi nasul unde nu-ți fierbe oala…

Atunci m-am retras instinctiv, scoțând telefonul din buzunar.

— Dacă faci un pas spre mine, sun imediat la poliție!

În acel moment, câinele lui, cel care declanșase totul, a început să latre și să sape din nou, scoțând la iveală mai mult. Nu mai era loc de minciuni. Din pământul reavăn se vedea clar o bucată de craniu.

Strigătul mi s-a smuls singur din piept:

— AICI E O CRIMĂ!

Vecinii au început să iasă în stradă, alarmați de gălăgie. Lăzărescu s-a ridicat, pregătit să fugă, dar atunci câinele i s-a repezit la picior, trântindu-l la pământ.

Poliția a sosit în câteva minute, alertată de țipetele mele. I-au pus cătușele chiar acolo, în noroiul din grădina mea, în timp ce eu stăteam sprijinit de gard, tremurând.

Unul dintre agenți s-a apropiat de mine și a spus cu voce joasă:

— E incredibil, dar… tocmai ați descoperit secretul pe care îl ascundea de ani de zile. Aveți idee câte familii îl caută pe cel dispărut?

Mi-au dat lacrimile. Eu doar voiam să scap de un câine obraznic. Și am ajuns să dezgrop adevărul întunecat al vecinului meu.

De atunci, curtea mea nu mai e doar o bucată de pământ. E dovada că nimic nu rămâne ascuns pentru totdeauna.