Soțul meu a început să miroasă îngrozitor… adică, PUR ȘI SIMPLU DUHNEA. Am încercat tot — dușuri mai dese, deodorante, schimbat hainele — dar nimic nu ajuta.

Până la urmă am zis că nu mai merge așa și i-am făcut o programare la urolog. Am hotărât să merg și eu cu el, pentru sprijin.

El a intrat în cabinet, iar doctorul a închis ușa. După nici cinci minute, ușa s-a deschis din nou. Doctorul a ieșit pe hol și, când m-a văzut, fața i s-a înroșit, încercând să-și ascundă un zâmbet.

— „Doamnă… cred că ar trebui să intrați și dumneavoastră. Trebuie să vedeți cu ochii proprii,” a spus el, abia stăpânindu-și râsul.

M-am ridicat, îngrijorată:

— „Domnule doctor, ce se întâmplă? De ce râdeți?”

Și atunci, soțul meu a apărut în prag.

Avea fața palidă și ochii mari.

— „Dragă… nu știu cum să-ți spun asta… dar eu…”

A făcut o pauză, și cuvintele i s-au frânt pe buze.

Soțul meu a început să miroasă îngrozitor… adică, PUR ȘI SIMPLU DUHNEA. Am încercat tot — dușuri mai dese, deodorante, schimbat hainele — dar nimic nu ajuta.

Până la urmă am zis că nu mai merge așa și i-am făcut o programare la urolog. Am hotărât să merg și eu cu el, pentru sprijin.

El a intrat în cabinet, iar doctorul a închis ușa. După nici cinci minute, ușa s-a deschis din nou. Doctorul a ieșit pe hol și, când m-a văzut, fața i s-a înroșit, încercând să-și ascundă un zâmbet.

— „Doamnă… cred că ar trebui să intrați și dumneavoastră. Trebuie să vedeți cu ochii proprii,” a spus el, abia stăpânindu-și râsul.

M-am ridicat, îngrijorată:

— „Domnule doctor, ce se întâmplă? De ce râdeți?”

Și atunci, soțul meu a apărut în prag.

Avea fața palidă și ochii mari.

— „Dragă… nu știu cum să-ți spun asta… dar eu… am uitat ceva.”

Am încremenit.

— „Ce anume?”

El și-a scos încet pantofii, și dintr-unul a căzut… o felie de brânză mucegăită, lipită pe talpă, veche probabil de săptămâni întregi.

Doctorul s-a întors spre mine, roșu la față, încercând să fie serios:

— „Caz rezolvat, doamnă. Nu e vorba de rinichi, nici de altă boală. Mirosul venea din… încălțăminte.”

Am rămas cu gura căscată.

Soțul meu, rușinat, și-a acoperit fața cu mâinile:

— „Jur că nu știu cum a ajuns acolo… dar tot cartierul cred că a simțit mirosul meu.”

Și atunci am izbucnit în râs cu lacrimi în ochi, iar doctorul, neputând să se mai abțină, s-a prăbușit și el pe scaun râzând.

Final dramatic? Nu chiar. Dar definitiv? Da: i-am aruncat pantofii la gunoi chiar în acea zi.