De **săptămâni întregi**, fetița de vizavi îmi face cu mâna. Dimineața, seara, nu contează. Are vreo cinci ani, și în ochii ei e **ceva** care mă măcină pe dinăuntru.

Nu doar singurătate.

Ceva… **disperat.**

Soția mea, **Andreea**, zice că sunt nebun.

— Probabil că se plictisește, spune ea.

Dar eu nu pot să scap de senzația asta.

Apoi au început **coșmarurile**.

Fetița plângând, spunând:

— **Nu mă lăsa.**

Mă trezeam fleașcă de transpirație, iar Andreea mă scutura să vadă dacă sunt bine.

Nu sunt bine.

În dimineața asta, am cedat.

Am ieșit din casă, am traversat strada și am apăsat pe sonerie.

Femeia care a deschis mi-a făcut sângele să înghețe.

— **Julieta?**

Ușa s-a deschis, iar femeia m-a privit ca și cum a văzut o **fantomă**.

— **Julieta?** am repetat eu, cu voce stinsă.

Fetița a apărut lângă ea, ținându-se de poala halatului.

M-a văzut și mi-a făcut un mic semn cu mâna.

Femeia a inspirat adânc.

— **Trebuia să-ți spun mai demult.** Eu sunt **Mara**. Sora Alinei.

Numele **Alinei** m-a lovit ca un pumn în piept.

Alina — prima mea iubire.

Cea care murise într-un accident, cu ani înainte.

Cea cu care avusesem o despărțire grea, confuză, înainte să o cunosc pe Andreea.

Cea despre care crezusem că **nu lăsase nimic în urmă.**

— Ea e… **fiica ta**, a spus Mara, făcând un pas înapoi.

Mi s-a tăiat respirația.

— Alina nu a vrut să te împovăreze, a continuat ea. A fost decizia ei. După ce a murit… am încercat să o cresc singură. Dar… mă descurc greu. La vecini nu merge. La grădiniță plânge. De asta îți face cu mâna. **Te recunoaște.** Are pozele tale.

Fetița a întins mânuța spre mine.

Fără teamă.

Fără ezitare.

— **Tati.**

Cuvântul acela mi-a tăiat genunchii.

M-am așezat în genunchi, în fața ei, și i-am spus:

— Sunt aici.

—

Când m-am întors acasă, Andreea era la masă, cu ceaiul în față.

— Ai fost la vecinii ăia iar, a început ea, iritată. Ești ob—

M-am oprit în prag.

— **Ea e copilul meu.**

Andreea a amuțit.

În liniștea aceea, grea, am înțeles ceva clar:

Nu viața mă bântuia.

Ci **adevărul** pe care corpul meu îl recunoștea înainte să-l admit.

M-am așezat în fața ei.

— Andreea. Nu e negociabil. O voi cunoaște. O voi susține. Și voi fi tatăl ei.

Ea a încercat să răspundă:

— Dar noi… viața noastră… planurile noastre…

Am dat din cap.

— Viața nu se planifică. Se trăiește. Și **nu îmi voi abandona copilul.**

În ochii ei a clipit o furie amară, urmată de resemnare.

— Înțeleg, a spus în cele din urmă. Dar va fi greu.

— Știu, am spus. Și totuși… merg înainte.

În weekend, am dus-o pe Julieta în parc.

Am împins-o în leagăn.

Am ascultat-o râzând.

M-am uitat la ea cum își prinde părul ca Alina.

Și am simțit ceva ce nu simțisem de mult:

**Pace.**

Lumea nu are întotdeauna finaluri perfecte.

Dar uneori, ai o a doua șansă.

Iar când vine…

**O iei în brațe.**