Zece ani am pus deoparte bani pentru înmormântarea mea. Ca ai mei copii să nu fie nevoiți să scoată din buzunar când nu voi mai fi.

I-am spus fiului meu.

A doua zi m-a sunat cu o idee „mai bună”.

Dacă nu i-aș fi spus nimic, banii ar fi stat liniștiți în bancă. Dar eu — mamă naivă — am vrut să fiu sinceră.

Totul a început într-o duminică.

A venit pe neașteptate, lucru rar. A stat în bucătărie, a băut ceai, a mâncat prăjitura făcută pentru el, a vorbit despre soție, copii, renovări. Un fiu normal.

Nu știu de ce i-am spus.

Poate pentru că, cu câteva zile înainte, fusesem la o înmormântare. Copiii acelei femei strângeau bani în grabă, rușinați, disperați.

Nu voiam asta pentru ai mei.

— Am pus bani deoparte — i-am spus. — Pentru înmormântarea mea.

S-a uitat la mine lung.

— Mamă… cât?

I-am spus.

Zece ani de economii dintr-o pensie mică.

A doua zi m-a sunat.

— Mamă, sunt variante mai bune. Dobândă mai mare. Banii pot lucra.

Suna logic.

— În contul tău? — am întrebat.

— Doar formal — a spus. — Sunt ai tăi. Îți dau oricând.

L-am crezut.

Am mers la bancă. Am închis depozitul. A transferat tot în contul lui.

— Totul e în siguranță — mi-a spus.

Luni de zile, nimic nu părea schimbat.

Apoi au apărut detalii mici.

Mașină nouă.

Vacanță scumpă.

Bucătărie nouă, poze pe Facebook.

Nu am spus nimic.

Dar ceva în mine… nu stătea liniștit.

În noiembrie, la cimitir, lângă mormântul tatălui lui, l-am întrebat direct:

— Banii aceia… cât mai sunt?

A tăcut.

— Vorbim acasă — a spus.

Nu am mai vorbit.

După două săptămâni, l-am sunat din nou.

De data asta… a răspuns.

— Mamă, banii aceia…

— Mamă, banii aceia…

A făcut o pauză.

Am simțit cum îmi urcă sângele în tâmple.

— …nu mai sunt toți.

Nu am înțeles din prima.

— Cum adică?

Tăcere.

— Am avut niște cheltuieli — a spus repede. — Temporar. O să-i pun la loc.

Am strâns telefonul mai tare.

— Câți?

Nu a răspuns.

— Câți, Robert?

A oftat.

— Aproape… toți.

Am simțit că nu mai pot respira.

— Pentru ce?

— Mamă, nu începe — a spus, iritat. — Casa, copiii, viața… nu e așa simplu.

— Erau banii mei — am spus încet.

— Știu. Dar sunt tot în familie.

În familie.

Am închis ochii.

— Când îi dai înapoi?

A râs scurt.

— Nu pot să-ți spun acum.

Tăcere.

— Adică nu poți.

— Mamă, nu dramatiza.

Am deschis ochii.

— Nu dramatizez.

Am făcut o pauză.

— Întreb.

Nu a mai spus nimic.

— Spune-mi adevărul — am continuat. — Mai există ceva din ei?

Tăcere lungă.

Apoi:

— Nu.

Am rămas nemișcată, cu telefonul la ureche.

— Nici măcar un leu?

— Nu.

Am închis.

Nu pentru că nu mai aveam ce spune.

Ci pentru că nu mai avea sens.

Am stat așa mult timp, fără să mă mișc.

Apoi m-am ridicat.

Am luat haina.

Am ieșit din casă.

Am mers până la bancă.

Am intrat.

M-am așezat în fața unei tinere de la ghișeu.

— Cu ce vă pot ajuta? — m-a întrebat.

Am scos copia transferului.

— Vreau să știu dacă mai pot face ceva.

A privit documentul.

— Banii au fost transferați voluntar — a spus. — Pe contul fiului dumneavoastră.

Am dat din cap.

— Știu.

Tăcere.

— Dar vreau să știu dacă mai pot face ceva.

S-a uitat la mine.

A ezitat.

— Depinde…

— De ce?

A inspirat adânc.

— De ce sunteți dispusă să faceți mai departe.

Am înțeles.

Am strâns geanta în mână.

Am ieșit din bancă.

Afară era frig.

M-am oprit pe trepte.

Am scos telefonul.

Am deschis contactul lui.

„Fiul meu”.

Am privit numele.

Mult timp.

Apoi, încet…

am apăsat pe „șterge”.