Cu o zi înainte să mă însor din nou, am mers la mormântul primei mele soții.
Nu știam că acolo… totul avea să se schimbe.

Mâine e nunta mea cu Raluca — femeia care m-a așteptat trei ani, fără să ceară nimic. Totul e pregătit: restaurantul, invitații, muzica. Familiile s-au ocupat de fiecare detaliu.

Și totuși… în mine, ceva nu s-a închis niciodată.

Pe prima mea soție o chema Elena. Am pierdut-o acum patru ani, într-un accident de mașină, aici, în Cluj-Napoca.

Îmi amintesc ziua aceea perfect.

A plecat dimineața devreme la piață, să cumpere cele necesare pentru parastasul tatălui meu. Nu s-a mai întors niciodată.

Telefonul de la spital a fost scurt:

— Soția dumneavoastră a avut un accident. Am făcut tot ce am putut…

Atât.

Când am ajuns, era deja prea târziu.
Chipul ei era liniștit. De parcă dormea.

Eu… nu mai eram nimic.

Un an am trăit ca o umbră. Casa noastră devenise un loc gol. Orice lucru îmi amintea de ea — mirosul hainelor, cana ei preferată, liniștea serilor.

Nu credeam că voi mai putea iubi.

Apoi a apărut Raluca.

Colega nouă de la serviciu. Mai tânără, liniștită, fără grabă. Nu m-a forțat niciodată. Nu mi-a cerut să uit.

Când vorbeam despre Elena, ea nu spunea nimic. Doar stătea lângă mine.

Și, încet… am început să respir din nou.

După trei ani, am decis să mă însor cu ea.

Dar înainte… am simțit că trebuie să merg la mormântul Elenei.

Să-i spun.

Să închid cumva cercul.

În după-amiaza aceea ploua mărunt. Am ajuns în cimitirul din Cluj-Napoca cu o pungă în mână — flori, o cârpă, o lumânare.

Am curățat piatra încet.

Am pus crizantemele.

Și am șoptit:

— Elena… mâine mă însor. Nu te-am uitat. Dar nu mai pot trăi singur.

Vocea mi s-a oprit.

O lacrimă a căzut pe piatra rece.

M-am aplecat să o șterg.

Și atunci…

am auzit pași în spatele meu.

Ușori.

Aproape ezitanți.

M-am întors.

O femeie stătea la câțiva pași.

Ținea în mână un buchet de flori albe.

Nu o mai văzusem niciodată.

— Îmi cer scuze… a spus încet. Nu voiam să vă sperii.

Am dat din cap.

— O cunoașteți? am întrebat.

S-a uitat la numele de pe cruce.

Apoi la mine.

Și a spus ceva care mi-a înghețat sângele:

— Da… o cunoșteam foarte bine.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Cum adică?

Femeia a ezitat o clipă.

Apoi a făcut un pas mai aproape.

— În ziua accidentului… eu eram în mașină cu ea.

Nu am mai respirat.

— Și… nu a fost un accident.

Liniștea din cimitir s-a rupt.

Vântul a început să bată mai tare.

Am făcut un pas înapoi.

— Ce spui?

M-a privit drept în ochi.

— Dacă te însori mâine… faci o greșeală.

Inima mi-a început să bată nebunește.

— De ce?

A strâns mai tare florile în mână.

Și a șoptit:

— Pentru că… Elena nu mergea la piață în dimineața aceea. Mergea să se întâlnească cu cineva.

Am simțit cum totul se prăbușește din nou.

— Cu cine?

Femeia a tăcut.

Apoi și-a ridicat privirea spre mine.

Și a spus un singur nume:

— Raluca.

Am rămas nemișcat.

— Raluca? am șoptit.

Femeia a dat din cap încet.

— Nu trebuia să-ți spun… dar nu pot să te las să faci asta.

Mi se învârtea totul în cap.

— Explică.

A tras aer în piept.

— Elena aflase ceva. Despre Raluca. Despre tine. Nu știu exact ce… dar era hotărâtă să se întâlnească cu ea în dimineața aceea. Eu am dus-o cu mașina.

— Și accidentul?

Privirea i-a fugit o clipă.

— Nu a fost chiar… accident. A apărut o mașină din senin. Ne-a lovit lateral. Prea direct. Prea… intenționat.

Simțeam cum îmi amorțesc mâinile.

— De ce nu ai spus nimic până acum?

— Pentru că mi-a fost frică.

Tăcere.

Doar vântul și ploaia.

Am scos telefonul cu mâna tremurândă.

Am format numărul Ralucăi.

A răspuns imediat.

— Iubitule? Ai terminat? Te aștept, mai avem de—

— Unde ești?

— Acasă. De ce?

Vocea ei… calmă. Normală.

— Vin acum.

Am închis.

Femeia m-a prins de braț.

— Nu te duce singur.

— Trebuie.

Nu am mai spus nimic. Am plecat.

Drumul până acasă nu l-am simțit. Doar un zgomot continuu în cap.

Am deschis ușa.

Raluca era în sufragerie, aranjând niște cutii.

S-a întors spre mine și a zâmbit.

— Ai venit. Mă gândeam—

— Te-ai întâlnit cu Elena în ziua în care a murit.

Zâmbetul i-a înghețat.

Pentru o secundă.

Atât mi-a trebuit.

— Cine ți-a spus asta? a întrebat încet.

— Nu contează. Vreau adevărul.

M-a privit lung.

Apoi a lăsat cutia jos.

— Nu trebuia să afli așa.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Deci e adevărat.

A închis ochii o clipă.

— Da.

Tăcere.

— De ce?

A ridicat privirea spre mine.

— Pentru că te iubeam.

Cuvintele ei au căzut greu.

— Și ea afla. Voia să-ți spună. Să te piardă… dar nu voia să te lase să trăiești într-o minciună.

Mi-am simțit inima bătând în urechi.

— Și accidentul?

A ezitat.

O fracțiune de secundă.

— Nu trebuia să se întâmple așa.

Atunci am înțeles.

Nu mai era loc de interpretări.

— Ai făcut-o.

Nu a negat.

Doar m-a privit.

— A fost o greșeală.

Am râs scurt. Gol.

— O greșeală?

A făcut un pas spre mine.

— Am vrut doar să o sperii. Să nu mai vină. Dar lucrurile au scăpat de sub control.

Am făcut un pas înapoi.

— Ieși.

— Te rog—

— Ieși.

Vocea mea era calmă.

Prea calmă.

— Mâine avem nuntă…

Am scos telefonul.

— Nu mai avem nimic.

A înțeles.

Pentru prima dată… i s-a văzut frica.

— Ce faci?

Am apăsat pe apel.

— Bună seara. Aș vrea să raportez o crimă.

Raluca a încremenit.

— Nu…

M-am uitat la ea.

La femeia pentru care eram gata să-mi refac viața.

— S-a terminat.

În acea noapte, nu mi-am pierdut doar viitoarea soție.

Am aflat că, timp de trei ani… am trăit lângă omul care mi-a distrus viața o dată.

Și era cât pe ce să o facă din nou.