MAMA MEA ARE 73 DE ANI. AM ADUS-O SĂ LOCUIASCĂ CU NOI… ȘI DUPĂ DOUĂ LUNI AM ÎNȚELES CĂ A FOST O GREȘEALĂ.

La început părea decizia corectă.

Rămăsese singură, iar după ce a căzut iarna, am adus-o la noi, în București.

Soția mea, Lena, a acceptat.
Copiii erau fericiți.

Prima săptămână a fost liniștită.

Apoi… a început.

Se trezea la 6 dimineața.
Zgomot de oale, scaune, uși.

— Mă mișc încet, spunea ea.

Nu se mișca încet.

Gătea zilnic, prea mult.
Borș, chiftele, plăcinte — nimeni nu mânca atât.

Lena încerca să fie calmă.

— Mâncăm mai ușor seara…

Mama se supăra.

Dar adevărata problemă nu era mâncarea.

Erau comentariile.

— Ții cuțitul greșit.
— Așa nu se spală.
— Lasă că îți arăt eu.

În fiecare zi.

Fără pauză.

Lena a început să tacă.

Să evite bucătăria.
Să evite orice.

Și într-o dimineață, la 6:30, stăteam în bucătărie, ascultând din nou zgomotul oalelor…

când Lena a intrat.

Nu a spus nimic.

S-a uitat la mine.

Lung.

Apoi a spus doar atât:

— Trebuie să alegi.

Am simțit cum mi se oprește inima.

— Ce vrei să spui?

Nu a ridicat vocea.

— Ori eu… ori mama ta.

Și exact în acel moment—

din spatele nostru, mama a spus

Mama a stat câteva secunde în ușă.

Nu era supărată.

Nu țipa.

Doar… înțelesese.

— Am auzit, a spus liniștit.

Lena a rămas nemișcată.

Eu nu știam ce să spun.

Pentru prima dată… nimeni nu mai vorbea peste altcineva.

Mama s-a apropiat încet de masă.

— Nu vreau să distrug casa voastră.

Tăcere.

Apoi s-a uitat la mine.

— Greșeala nu e că m-ai adus aici.

Pauză.

— Greșeala e că ai crezut că eu știu să trăiesc altfel.

Am simțit cum mi se strânge pieptul.

— Mamă…

A ridicat mâna.

— Lasă.

S-a întors spre Lena.

— Nu am vrut să te rănesc.

Lena nu a răspuns.

Dar ochii ei erau umezi.

Mama a dat din cap încet.

— Am înțeles.

A mers în camera ei.

După zece minute… a ieșit cu o geantă mică.

Atât.

— Unde mergi? am întrebat.

— Acasă.

— Nu ai unde—

— Am, a spus simplu.

M-a privit pentru o clipă.

— Tu ai familia ta. Ai grijă de ea.

Am rămas în prag.

Nu m-am mișcat.

Nu am oprit-o.

A ieșit.

Ușa s-a închis.

În casă s-a făcut liniște.

Greu.

Definitiv.

M-am întors spre Lena.

Era acolo.

Dar ceva între noi… se schimbase.

Și am înțeles:

nu doar mama plecase.

O parte din mine plecase odată cu ea.