Dacă mi-ar fi spus cineva acum un an că o să mă cert cu propriul meu fiu din cauza unui câine… aș fi râs.

Și totuși, iată-mă aici.
Eu, Maria, 61 de ani, într-un apartament din Pitești, cu Fetița în poală — douăzeci de kilograme de blană și liniște.

Mihai a lăsat-o la mine „pentru două săptămâni” cât pleca în vacanță în Grecia.
Două săptămâni au devenit luni.

Am hrănit-o. Am dus-o la veterinar. Am scos-o la plimbare dimineața, pe ploaie, pe frig.
Din pensia mea.

Și, fără să-mi dau seama… a devenit a mea.

În Ajun au venit la masă.
Fetița s-a bucurat de el. El — de telefon.

Atunci am spus:

— Mihai, trebuie să vorbim despre câine.

A oftat.

— Mamă… la tine îi e mai bine. Tu oricum stai acasă.

Am încremenit.

— „Stau acasă”?

A ridicat din umeri.

— Nu mai dramatiza. E logic.

Logic.

În clipa aceea am înțeles tot.

Nu era despre câine.
Era despre cum mă vedea el.

Am strâns lesa în mână și am spus încet:

— Bine.

A zâmbit, crezând că a câștigat.

Dar eu am continuat:

— Atunci hai să fie logic până la capăt.

S-a uitat la mine.

— Ce vrei să spui?

L-am privit drept în ochi.

Și exact când am deschis gura să-i spun…
telefonul lui a vibrat pe masă.

Pe ecran a apărut un mesaj.

De la bancă.

Iar expresia de pe fața lui s-a schimbat instant.

Mihai a luat telefonul.
A citit mesajul.

Fața i s-a schimbat.

— Ce e? am întrebat.

N-a răspuns imediat. A mai citit o dată, apoi a ridicat privirea spre mine.

— Contul… e gol.

Am dat din cap, calm.

— Știu.

Ola s-a uitat speriată.

— Cum adică e gol?

Am pus lesa pe masă.

— De șase luni plătesc pentru câinele vostru. Mâncare, veterinar, tot. Din pensia mea. În timp ce voi vă trăiți viața.

Mihai a încercat să spună ceva:

— Mamă, puteai să-mi spui—

— Ți-am spus, l-am întrerupt. Nu ai ascultat.

Tăcere.

— Azi dimineață am mers la bancă, am continuat. Contul comun pe care îl aveam pentru „urgențe”? L-am închis. Banii erau ai mei. I-am luat înapoi.

Mihai a strâns telefonul în mână.

— Dar eu aveam ratele—

— Și eu aveam facturi, am spus simplu.

S-a uitat la mine de parcă mă vedea pentru prima dată.

— Ce fac acum?

Am ridicat din umeri.

— Exact ce fac eu de luni de zile: te descurci.

Am luat lesa și m-am aplecat spre Fetița.

— Hai, mergem la plimbare.

Am trecut pe lângă ei fără să mă opresc.

În spatele meu nu s-a mai auzit nimic.

Pentru prima dată, nu mai eram soluția lui.

Eram limita.