După ce soțul meu m-a bătut, părinții mei au observat agitația, nu au spus nimic și au plecat fără să scoată un cuvânt. El s-a rezemat de spătar cu o bere în mână, zâmbind. „Ce familie bine-crescută.” Dar o jumătate de oră mai târziu, ușa s-a deschis din nou. De data aceasta, eu am rămas în picioare. Iar el a îngenuncheat.

În zori, vânătaia era clară sub ochiul meu stâng. Am încercat să o ascund cu machiaj, așa cum făceam de când mă căsătorisem cu Radu.

Puțin după prânz, părinții mei au venit „în trecere”, cu mâncare caldă. Mama m-a privit. A înțeles imediat. Tata și-a întors privirea.

Tăcere.

— Cam frig azi… a murmurat el.

Am așteptat întrebarea.

Nu a venit.

— Ar trebui să plecăm, a spus mama.

Au ieșit. Fără explicații. Fără să se uite înapoi.

Ușa s-a închis încet.

Radu a râs.
— Ți-am spus eu. Nu vine nimeni.

Timpul a trecut greu.

Apoi… clanța s-a mișcat din nou.

— Ai uitat ceva? a spus el, iritat.

Ușa s-a deschis larg.

Mama era acolo. De data asta fără zâmbet. Tata lângă ea.

Și un polițist.

— Radu Ionescu?

Zâmbetul lui a dispărut.

Sticla i-a alunecat din mână.

A încercat să se ridice…

Dar când cătușele au strălucit în lumină, picioarele i s-au înmuiat — și a căzut într-un genunchi…

Polițistul nu a ridicat vocea.
— Sunteți acuzat de violență domestică.

Radu a râs scurt, forțat.
— E o glumă. Ana, spune-le!

Nu am spus nimic.

Mama a făcut un pas în față.
— Nu mai tăcem.

Tata ținea telefonul strâns în mână.
— Am filmat. Tot.

Radu s-a albit la față.
— Nu aveți nimic…

Polițistul i-a prins mâinile. Metalul a făcut clic.

— Ba avem.

Radu s-a zbătut o secundă.
— Ana, te rog—

Pentru prima dată… nu mai era sigur pe el.

L-am privit direct.
— Gata.

Nu am ridicat tonul. Nu am plâns.

Doar atât.

Gata.

Polițistul l-a tras în picioare.
— Aveți interdicție de apropiere. Veți fi reținut.

Radu nu mai spunea nimic.

Nu mai râdea.

Nu mai era stăpân pe nimic.

Ușa s-a închis în urma lui.

De data asta… pentru totdeauna.