Fiul meu s-a întors din Germania „pentru puțin timp, să-și rezolve niște lucruri”. Două valize. După o lună a venit și iubita lui, cu o pisică. După trei luni vorbeau despre mine cu pisica: „Bunica iar n-a închis frigiderul.”

La șase dimineața spălam vasele lor. Trei tigăi, pahare de vin pe care nu le mai folosisem de când murise Ion. Motanul, negru ca noaptea, stătea pe blat și mă privea de parcă eu eram intrusa.

Andrei s-a întors din München în septembrie. „Doar câteva luni, mamă.” Eu am pus supa pe foc. Ce altceva puteam face?

Am 63 de ani, fostă contabilă în București. Apartamentul din Drumul Taberei — mic, dar al meu. După ce a murit Ion, mă obișnuisem singură. Liniște. Ordine. Viața mea.

Prima săptămână a fost frumoasă. Găteam pentru el, povestea despre Germania. A doua — a început să plece seara. A treia — nu mai ajuta cu nimic. A patra — „vine Ana, doar în weekend”.

Ana a venit cu o valiză uriașă și motanul. „Să nu-l mângâiați.” Atât.

Weekendul a devenit lună. Apoi luni.

Au început să dispară lucruri din frigider. „Nu, eu nu mănânc așa ceva.” Au început să-mi mute lucrurile. Prosoape noi, mobilă schimbată, lucruri adăugate — fără să mă întrebe.

Eu le mulțumeam. Credeam că înseamnă că rămân.

Apoi au început să vorbească cu pisica.

„Lucek, bunica iar a uitat.”
„Lucek, spune-i bunicii…”

Nu-mi mai vorbeau mie.

Într-o seară i-am auzit.

„Trebuie doar să mai așteptăm… o să plece singură. Apartamentul rămâne la noi.”

Am stat în întuneric și ceva în mine s-a rupt.

A doua zi dimineață, m-am așezat la masa din bucătărie și am luat o foaie albă… iar când au deschis ușa și au văzut ce scrisesem, niciunul n-a mai spus nimic.

Pe foaie am scris simplu, cu litere mari:
„APARTAMENTUL ESTE VÂNDUT. PREDARE ÎN 30 DE ZILE.”

Când au intrat în bucătărie, Andrei a râs primul. A crezut că glumesc. Ana s-a uitat mai atent. Apoi la mine.

„Mamă… ce e asta?”

„Adevărul,” am spus. „Am semnat ieri. Avansul e deja în cont.”

Tăcere.

Motanul a sărit de pe blat. Pentru prima dată, nu s-a mai uitat la mine.

„Și noi?” a întrebat el, mai încet.

Am ridicat din umeri. „Voi sunteți tineri. Vă descurcați.”

Au început să vorbească amândoi deodată — explicații, reproșuri, promisiuni. Le-am ascultat până la capăt, fără să spun nimic. Pentru prima dată în luni de zile, vorbeau direct cu mine.

Când au terminat, le-am pus în față o a doua foaie.

„Aici aveți adresa unei chirii pe termen scurt. Am plătit o lună pentru voi. Restul e treaba voastră.”

Andrei s-a uitat la mine ca la o străină. Poate că eram.

În următoarele zile au strâns lucrurile în liniște. Fără comentarii. Fără glume cu pisica. Fără „bunica”.

În ultima dimineață, când au ieșit pe ușă cu valizele, Andrei s-a oprit o clipă.

„Mamă… chiar era nevoie?”

M-am uitat la el și am răspuns calm: „Da. Pentru că aici nu mai era loc pentru mine.”

Ușa s-a închis.

Apartamentul s-a golit repede. La fel și dulapurile, și pereții, și zgomotul.

În ziua predării, am lăsat cheile pe masă și am ieșit fără să mă uit înapoi.

Două săptămâni mai târziu, beam cafea pe balconul surorii mele, într-un oraș mai mic, mai liniștit. Fără tigăi murdare. Fără șoapte. Fără să mă simt intrusă.

Telefonul a vibrat o dată. Mesaj de la Andrei.

Nu l-am deschis.

L-am lăsat pe masă, lângă ceașcă, și mi-am terminat cafeaua în liniște.