Soțul meu a plecat după douăzeci și opt de ani, spunând că „mai vrea să trăiască”. Eu am rămas cu parcela de lângă București, pe care nu am suportat-o niciodată. Am început să plantez roșii doar ca să-mi țin mâinile ocupate. Acum vând conserve la târg — iar coada începe la șase dimineața.

Bogdan și-a pus valiza lângă ușă într-o joi.
— Te respect, a spus. Dar mai vreau să trăiesc.

N-am plâns. Am spus doar: „Farfuria e pe masă.”

Douăzeci și opt de ani. Trei copii. Un apartament în Titan. Și parcela din Popești-Leordeni — a lui. Roșiile lui. Foișorul lui. Eu doar făceam sandvișuri și ascultam cum le spune vecinilor că „nevastă-mea nu e de grădină”.

Când a plecat, n-a vrut parcela. Nici copiii.

Am rămas cu ea ca cu ceva nedorit.

Prima iarnă a fost goală. Muncă, casă, liniște. Ca după o înmormântare fără mort.

În martie m-am dus acolo. Totul era lăsat în paragină. Exact ca mine.

Apoi am văzut ceva: verdele care ieșea singur din pământ.

Am luat grebla.

Și n-am mai plecat.

Am plantat ierburi — busuioc, mentă, cimbru. „Prostii”, cum spunea el. Apoi roșii, din semințe vechi, ca la bunica din Argeș.

Au crescut.

Mai bine decât orice făcuse Bogdan vreodată.

Vecina, tanti Maria, s-a uitat peste gard:
— Fato, tu ai mână bună…

Și pentru prima dată după ani, am simțit că ceva din mine nu murise.

Vara am avut prea mult. Roșii, verdețuri, fructe. Am început să pun la borcan. Apoi am dus câteva la târgul din Obor.

În prima zi am stat degeaba.

În a doua, o femeie a cumpărat două borcane.

În a treia… nu mai făceam față.

Acum lumea vine înainte să răsară soarele.

Iar într-o dimineață, când coada era deja formată, am ridicat ochii și l-am văzut pe Bogdan stând la rând…

L-am privit câteva secunde fără să spun nimic.

Nu mai era omul care plecase. Era mai obosit. Mai mic. Ținea mâinile în buzunare, ca și cum nu știa ce să facă cu ele.

Când i-a venit rândul, a pus un borcan pe tejghea.

— Cât e? a întrebat.

Vocea lui era joasă. Străină.

— Zece lei, am spus.

A scos banii, i-a pus corect, fără să negocieze. A rămas o clipă acolo.

— Am auzit că… îți merge bine.

Am dat din cap.

— Da.

Tăcere.

— Renata… eu—

Am ridicat mâna.

— Nu.

S-a oprit.

— Nu pentru că nu pot să te ascult, am continuat. Ci pentru că nu mai am nevoie.

A înghițit în sec.

— N-am venit să… să cer nimic.

— Știu.

Am împins borcanul spre el.

— Ai venit să vezi dacă mai sunt aceeași.

S-a uitat la mine, surprins.

— Și ești?

Am zâmbit, dar nu pentru el.

— Nu.

A dat încet din cap. Ca și cum asta confirma ceva ce bănuia deja.

— Magda a plecat, a spus după o pauză.

Nu m-a interesat. Nu m-a durut. Nu m-a mișcat.

— Îmi pare rău pentru tine, am răspuns calm.

A luat borcanul.

— Și pentru noi? a întrebat.

M-am uitat la mâinile mele. La urmele de pământ care nu mai plecau nici după spălat.

— „Noi” s-a terminat în ziua în care ai plecat fără să-ți duci farfuria la chiuvetă.

A zâmbit trist.

— Sună… mic.

— Nu e. E exact cât trebuie.

A dat din cap din nou. Apoi s-a întors să plece.

După câțiva pași s-a oprit.

— Ai găsit ceva mai bun, Renata?

Am privit rândul de oameni. Borcanele aliniate. Dimineața care abia începea.

— Nu, am spus. Am găsit ce era al meu.

N-a mai spus nimic.

A plecat.

Coada a înaintat. O femeie a întins bani. Altă comandă, alt borcan.

Soarele a urcat încet peste tarabe.

Și pentru prima dată în viața mea, nu mai așteptam pe nimeni.