„Fiul meu de patru ani m-a sunat la serviciu, plângând: «Tati, iubitul mamei m-a lovit». Eram la douăzeci de minute distanță… așa că am sunat singura persoană care putea ajunge mai repede decât mine.”

Telefonul meu a vibrat pe masa din sala de ședințe.

L-am ignorat.

A vibrat din nou.

Atunci am știut.

Fiul meu nu mă suna niciodată la muncă.

Am răspuns.

— Salut, puiule…

La început… doar plâns.

— Tati… vino acasă…

M-am ridicat atât de repede încât scaunul a lovit peretele.

— Ce s-a întâmplat? Unde e mama?

— Nu e… a plecat… a șoptit el. Bogdan… m-a lovit…

Mi s-a oprit respirația.

— Cu ce?

— Cu o bâtă… mă doare brațul…

Apoi… o voce în fundal.

— Cu cine vorbești?

Zgomot.

Apel întrerupt.

Pentru o secundă… nu am mai auzit nimic.

Eram la douăzeci de minute distanță, în traficul din Timișoara.

El era acasă.

Cu acel om.

Am fugit spre lift.

Am format primul număr care mi-a venit în minte.

Fratele meu, Vlad.

— Ce s-a întâmplat?

— Alex m-a sunat. Bogdan l-a lovit. Sunt departe. Unde ești?

Pauză.

Vocea lui s-a schimbat.

— Sunt la zece minute de voi.

— Du-te. Acum.

— Sunt deja pe drum.

Am sunat la 112.

Cuvintele ieșeau singure.

— Copil rănit. Adult agresiv. Adresă confirmată.

Liftul părea blocat.

Parcarea… prea mare.

Traficul… imposibil.

Fiecare semafor era un coșmar.

Telefonul a sunat.

Vlad.

— Sunt aproape.

— Intră direct.

— Stai pe fir.

Am strâns volanul.

— Nu aștepta.

Am închis.

Nu mai era timp pentru nimic.

Doar pentru el.

Și pentru ceea ce urma să găsim acolo.

Am apăsat accelerația până la podea.

Nu mai vedeam semafoare.

Nu mai vedeam oameni.

Doar drumul spre casă.

Telefonul vibra încontinuu.

Apeluri ratate. Mesaje.

Nu conta.

Apoi… Vlad.

Am răspuns imediat.

Respirația lui era grea.

— Am ajuns.

— Este bine?

Tăcere.

Prea lungă.

— Vlad?!

— Sunt înăuntru.

Un zgomot puternic în fundal.

Ceva lovit.

Un țipăt.

Nu al copilului.

Al unui bărbat.

— L-am găsit, a spus Vlad, cu voce joasă.

Am simțit cum îmi îngheață sângele.

— Alex?

— Este în cameră. Plânge. Îl țin.

— Și el?

Pauză.

— Nu mai pune întrebări. Vino.

Apelul s-a închis.

Am ajuns în fața casei.

Am frânat brusc.

Ușa era deschisă.

Am intrat.

Haos.

Scaune răsturnate.

Un pahar spart.

Și pe podea…

Bogdan.

Nemişcat.

Vlad stătea lângă ușa camerei.

M-a privit.

— E înăuntru.

Am intrat.

Alex era pe pat.

Cu brațul strâns la piept.

Ochii roșii.

— Tati…

Am mers direct la el.

L-am luat în brațe.

A țipat.

— Mă doare…

Mi s-a rupt sufletul.

— Gata… sunt aici…

Am ieșit cu el în brațe.

Sirenele se auzeau deja.

Poliția.

Ambulanța.

Totul a devenit rapid.

Medici.

Întrebări.

Bandaje.

Unul dintre paramedici a spus:

— Posibilă fractură.

Am dat din cap.

Nu mai simțeam nimic.

Doar el conta.

Polițiștii l-au ridicat pe Bogdan.

Era conștient.

Se uita la mine.

Cu ură.

— A fost un accident, a spus.

Nu i-am răspuns.

Nu mai avea nicio valoare.

Vlad a venit lângă mine.

— Am ajuns la timp.

Am strâns maxilarul.

— Da.

Am privit spre Alex.

— Dar nu destul de devreme.

În acea noapte, la spital, am stat lângă patul lui.

Cu mâna lui mică în a mea.

— O să mai vină? a întrebat încet.

L-am privit.

— Nu.

Și de data asta…

nu era doar o promisiune.

Era un sfârșit.