Când m-am întors din Italia și le-am spus alor mei că mi-am cumpărat o casă din banii mei, mama m-a prins de păr în bucătărie și mi-a apropiat bricheta aprinsă de față.

„Tu nici măcar nu ești măritată”, a spus printre dinți. „Banii ăia erau pentru nunta surorii tale.”

Tata stătea cu ochii în masă.

Sora mea râdea din hol.

Iar pe masă, lângă o ciorbă uitată, era contractul pentru casa pentru care muncisem zece ani.

Câteva zile mai târziu, în casa mea nouă, poliția mi-a bătut la poartă.

Și atunci am înțeles că mama nu voia doar banii mei.

Voia să mă lase fără tot.

…

Zece ani am muncit în Italia.

Curățenie.

Bătrâni.

Nopți lungi.

Economii.

În fiecare lună trimiteam bani acasă.

— Tu ești singura care poate, îmi spunea mama, Rodica.

— Sora ta e mai sensibilă.

Am crezut-o.

Când am cumpărat casa, lângă Pitești…

am plâns.

Nu de tristețe.

De ușurare.

Era a mea.

În sfârșit.

Am mers la ai mei, în sat.

Cu dosarul în geantă.

Mama era în bucătărie.

Tata, Gheorghe, la masă.

Sora mea, Alina, în hol.

Am pus contractul pe masă.

— Mi-am cumpărat o casă.

Tăcere.

Apoi mama:

— Ce-ai făcut?

— Mi-am cumpărat o casă.

Fața i s-a schimbat.

Nu în bucurie.

În furie.

— Pentru ce îți trebuie casă?

— Am muncit zece ani pentru asta.

Alina a râs.

— Uite-o pe italiancă…

Mama a făcut un pas spre mine.

— Banii ăia erau pentru familie.

— Nu.

A fost suficient.

M-a prins de păr.

M-a tras.

A aprins bricheta.

Flacăra… aproape de fața mea.

— O să înveți respectul.

Tata a șoptit:

— Rodica…

Dar nu s-a ridicat.

Am scăpat cumva.

Am luat actele.

Am plecat.

Fără să mă uit înapoi.

Câteva zile mai târziu…

în casa mea.

Bătaie în poartă.

Poliția.

— Sunteți Ioana?

— Da.

— Avem o plângere pe numele dumneavoastră.

Mi s-a strâns stomacul.

— Ce fel de plângere?

Ofițerul a deschis dosarul.

— Fraudă. Fals în acte. Suspiciune de dobândire ilegală a proprietății.

Am înghețat.

— Nu este posibil…

— Va trebui să veniți cu noi pentru clarificări.

Am privit casa.

Curtea.

Nucul.

Tot ce construisem.

Și în acel moment…

am înțeles.

Nu era o întâmplare.

Nu era o greșeală.

Cineva încerca să-mi ia totul.

Și știam exact cine.

Am mers la secție fără să spun nimic.

Nu aveam ce.

Mă durea capul.

Nu de oboseală.

De trădare.

În birou, mi-au pus dosarul în față.

Semnătura mea… pe acte pe care nu le văzusem niciodată.

Declarații.

„Martori.”

Numele mamei.

Numele surorii.

Am închis ochii o secundă.

Apoi am spus calm:

— Vreau un avocat.

Două zile mai târziu, eram din nou acolo.

De data asta… pregătită.

Avocatul meu a deschis dosarul.

— Toate aceste acte sunt falsificate, a spus.

A împins înainte dovezile.

Transferurile mele din Italia.

Contractul original.

Semnătura reală.

Diferențele evidente.

Polițistul a început să răsfoiască.

Apoi a ridicat privirea.

— Cine v-a făcut aceste acte?

Am răspuns fără ezitare:

— Mama mea.

Tăcere.

Greu de dus.

Au chemat-o.

A venit încrezătoare.

Cu aceeași atitudine.

— Ea minte, a spus.

Dar nu mai era ca înainte.

Pentru că de data asta… nu mai eram singură.

Avocatul a scos o înregistrare.

Vocea ei.

Clar.

— Casa aia trebuie să fie a noastră. Oricum nu merită ea așa ceva.

Fața i s-a schimbat.

Pentru prima dată… a ezitat.

Alina a început să plângă.

— Nu am vrut…

Tata nu a venit.

Nu a avut curaj.

Polițiștii au pus totul cap la cap.

Fals.

Tentativă de fraudă.

Declarații mincinoase.

Cătușele nu au făcut zgomot.

Dar au fost definitive.

Mama m-a privit.

— După tot ce am făcut pentru tine…

Am simțit un gol.

Nu furie.

Nu răzbunare.

Doar… sfârșit.

— Nu trebuia să faci asta, am spus.

Atât.

Au dus-o.

Pe amândouă.

Am ieșit din secție.

Am mers direct acasă.

Casa mea.

Am deschis poarta.

Am intrat în curte.

M-am așezat sub nuc.

Și am respirat.

Pentru prima dată fără teamă.

Nu mai aveam familie.

Dar aveam ceva ce nu îmi mai putea lua nimeni.

Viața mea.

Și casa mea.