I-am dat fiului meu procură pentru contul meu, ca să plătească facturile cât timp eram în spital. Am ieșit după trei săptămâni. Din cont lipseau toți banii

Mă numesc Petru și niciodată nu m-am gândit că o să-mi fie teamă să-mi verific propriul cont.

Am ajuns în spital pe neașteptate, în Iași. Probleme cu inima. Medicii mi-au spus că trebuie să rămân internat câteva săptămâni.

Înainte să intru, i-am dat fiului meu procură.

— „Plătește facturile, ai grijă de tot,” i-am spus.

A dat din cap.

— „Stai liniștit, tată.”

Am avut încredere.

Trei săptămâni mai târziu, am ieșit din spital. Slăbit, dar recunoscător că sunt acasă.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la bancă.

Nu din neîncredere.

Din obișnuință.

Când am văzut suma… am simțit cum mi se taie picioarele.

Zero.

Toți banii mei.

Economiile de o viață.

Dispăruți.

Am simțit că nu mai pot respira.

— „E o greșeală,” am spus.

Funcționara s-a uitat la mine.

— „Nu, domnule. Retragerile au fost făcute legal… cu procură.”

Am simțit cum îmi îngheață sângele.

— „De cine?”

Nu mai era nevoie de răspuns.

Am ieșit afară tremurând.

L-am sunat.

Nu a răspuns.

Am mers acasă.

Ușa era încuiată.

Vecina m-a recunoscut.

— „L-ai ratat… a plecat dimineață.”

Inima mi-a luat-o razna.

— „Unde?”

A dat din umeri.

— „Nu știu… dar nu era singur.”

Am simțit cum se prăbușește tot.

În acea seară, stăteam pe pat, cu hârtiile în mână, când telefonul a vibrat.

Un mesaj.

Număr necunoscut.

„Nu a fost ideea lui. Dacă vrei banii înapoi… caută cine l-a convins.”

Am înghețat.

— „Cine?” am șoptit.

Telefonul a vibrat din nou.

„Nu te uita la fiul tău… uită-te la cine a fost lângă el în ultimele luni.”

Am simțit cum mi se face frig.

Pentru că… știam exact despre cine era vorba.

---

Am mers direct la ea.

Prietena lui.

De câteva luni, era tot timpul lângă el.

Am bătut la ușă.

A deschis, calmă.

— „Banii mei,” am spus.

Nu s-a prefăcut.

— „Nu mai sunt.”

Am simțit cum mă sufoc.

— „Unde e el?”

A ridicat din umeri.

— „A plecat. Amândoi am plecat.”

Am înțeles.

— „Tu l-ai convins.”

A zâmbit ușor.

— „L-am ajutat să-și ia viața în mâini.”

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept.

— „Pe spatele meu?”

Nu a răspuns.

Am mers la poliție.

Ancheta a început.

În câteva zile, l-au găsit.

Nu departe.

Când l-am văzut, nu mai era copilul meu.

— „De ce?” am întrebat.

A coborât privirea.

— „Am vrut să plec… să încep de la zero…”

— „Cu banii mei?”

Tăcere.

— „Nu m-am gândit…”

Am dat din cap.

— „Asta e problema.”

Procesul a durat luni.

Am recuperat o parte din bani.

Nu toți.

Dar mai mult decât atât… am pierdut ceva ce nu se mai întoarce.

Într-o seară, stăteam singur, în liniște.

Și am realizat ceva greu:

Nu procurile îți iau banii.

Ci încrederea pusă în omul greșit.