Am traversat jumătate de țară ca să-mi văd fiul. În clipa în care m-a văzut, și-a acoperit nasul de parcă aș fi fost ceva murdar. „Ai 15 minute. Găsește-ți alt loc unde să dormi”, a spus rece.
Mă numesc Nicolae și nu credeam că o să ajung străin pentru propriul meu copil.
Am plecat din Bistrița cu primul tren. Opt ore de drum, o sacoșă mică și o speranță mare: să-l văd pe fiul meu.
Nu ne mai văzuserăm de aproape doi ani.
— „Sunt ocupat, tată… vorbim la telefon,” îmi spunea mereu.
Dar eu aveam nevoie să-l văd.
Când am ajuns în fața blocului lui din Timișoara, inima îmi bătea nebunește.
Am urcat încet.
Am bătut la ușă.
Când a deschis… nu a zâmbit.
S-a oprit.
M-a privit.
Și-a acoperit nasul.
Ca și cum… aș fi fost ceva murdar.
Am simțit cum mi se rupe ceva în piept.
— „Tată… ce faci aici?”
— „Am venit să te văd…”
A oftat.
— „Nu era nevoie.”
Am încercat să zâmbesc.
— „Am făcut atâta drum…”
S-a uitat în spatele lui, apoi la mine.
— „Ai 15 minute. Găsește-ți alt loc unde să dormi.”
Am rămas fără aer.
— „Pot să stau o noapte…”
— „Nu.”
Vocea lui era rece.
Străină.
Am intrat totuși.
Apartamentul era impecabil. Modern. Diferit de tot ce știam.
— „Îți merge bine,” am spus încet.
Nu a răspuns.
Am încercat să vorbesc.
Despre trecut. Despre familie.
El… se uita la telefon.
După câteva minute, a spus:
— „Au trecut 10.”
Am simțit că nu mai pot.
— „Ce s-a întâmplat cu tine?”
S-a uitat la mine.
Pentru prima dată.
— „M-am schimbat.”
— „De ce?”
A ezitat.
Apoi a spus încet:
— „Pentru că nu mai vreau să fiu ca tine.”
Am simțit cum mă prăbușesc.
Nu am mai spus nimic.
Am ieșit.
Ușa s-a închis în urma mea.
Am coborât scările fără să văd nimic.
În acea seară, stăteam pe o bancă, cu geanta lângă mine, când telefonul a vibrat.
Un mesaj.
Număr necunoscut.
„Nu e despre tine. Dacă vrei să înțelegi de ce se comportă așa… uită-te la cine e în viața lui acum.”
Am înghețat.
— „Cine?” am șoptit.
Telefonul a vibrat din nou.
„Nu e singur… și nu ia deciziile singur.”
Am simțit cum mi se face frig.
Pentru că… asta însemna că nu pierdusem doar un fiu.
A doua zi m-am întors.
Nu pentru mine.
Pentru răspunsuri.
Am așteptat în fața blocului.
După câteva ore… a ieșit.
Nu era singur.
O femeie.
Elegantă. Sigură pe ea.
M-a văzut.
S-a oprit.
— „Cine e?” a întrebat ea.
Fiul meu a oftat.
— „Tatăl meu.”
Femeia m-a privit de sus până jos.
— „A… înțeleg.”
Am simțit cum îmi fierbe sângele.
— „Ce înțelegi?”
A zâmbit ușor.
— „De ce nu vrei să fii ca el.”
Am înțeles.
Nu era manipulare.
Nu era constrângere.
Era rușine.
Fiul meu s-a uitat la mine.
— „Tată… viața mea e aici acum.”
Am dat din cap.
— „Știu.”
L-am privit pentru ultima oară.
— „Dar să nu uiți de unde ai plecat.”
Nu a răspuns.
Am plecat.
Fără să mă uit înapoi.
În tren, privind pe geam, am realizat ceva greu:
Nu m-a dat afară pentru că nu mă iubea.
Ci pentru că îi era rușine.
Și asta… doare mai mult decât orice.
