A venit la înmormântarea soției sale cu amanta de braț — apoi avocatul ei a deschis testamentul și a dezvăluit adevărul

Mă numesc Andreea Marinescu și nu voi uita niciodată ziua în care cumnatul meu a intrat la înmormântarea surorii mele cu amanta lui agățată de braț.

Biserica din orașul nostru, din Pitești, era plină de crini albi și oameni care vorbeau în șoaptă. Sora mea, Lidia, se afla într-un sicriu închis, în fața altarului.

Avea treizeci și două de săptămâni de sarcină când, potrivit soțului ei, „a căzut pe scări”.

A murit atât ea, cât și copilul pe care îl aștepta.

Ionuț numise totul un accident.

Eu nu l-am crezut nicio clipă.

Când ușile bisericii s-au deschis, toată lumea a întors capul.

Ionuț a intrat îmbrăcat în negru, cu o expresie tristă, aproape perfect jucată.

Dar nu era singur.

Lângă el mergea o brunetă înaltă, îmbrăcată într-o rochie neagră mulată, care îl ținea strâns de braț.

Mama mi-a prins mâna.

— Andreea… spune-mi că nu văd bine.

Am simțit cum îmi urcă furia în piept.

— Este Raluca, am șoptit. Colega lui de serviciu.

O recunoscusem imediat.

Cu câteva luni înainte, îi văzusem numele pe telefonul Lidiei. Atunci, sora mea îmi spusese că era doar o colegă.

Acum, Raluca mergea alături de soțul ei la înmormântarea ei.

Ionuț a traversat biserica fără să pară deranjat de privirile oamenilor și a dus-o direct în primul rând.

În locul în care obișnuia să stea Lidia.

Raluca s-a așezat lângă el și și-a sprijinit capul pe umărul lui.

M-am ridicat instinctiv.

— O dau afară de aici!

Tata m-a prins de braț și m-a tras înapoi.

— Nu aici, Andreea. Nu în timpul slujbei.

Am rămas în picioare câteva secunde, privind-o.

Preotul a început să vorbească despre Lidia. Despre cât era de veselă, bună și iubită. A vorbit despre copilul pe care îl aștepta și pe care îl numise deja Matei.

Eu însă nu mă puteam concentra.

Mă uitam la Ionuț.

Cum putea un bărbat să-și aducă amanta la înmormântarea soției sale, la doar câteva zile după ce aceasta murise împreună cu copilul lor?

Și mai ales, de ce părea atât de sigur că nimeni nu îi putea face nimic?

Când slujba s-a terminat, oamenii au început să se ridice.

Atunci, un bărbat cu părul cărunt, îmbrăcat într-un costum gri, a făcut un pas în față.

Avea peste cincizeci de ani și ținea o servietă neagră în mână.

— Cu permisiunea dumneavoastră, a spus el calm. Numele meu este Radu Ionescu. Sunt avocatul doamnei Lidia Marinescu.

Ionuț a încremenit.

— Acum? Chiar acum trebuie să facem asta? a întrebat el nervos.

Avocatul nici măcar nu l-a privit.

— Da. Acum.

A deschis servieta și a scos un dosar.

— Doamna Lidia a lăsat instrucțiuni foarte clare. Testamentul ei trebuie deschis și citit astăzi, în fața familiei și în prezența soțului său.

În biserică s-a făcut liniște.

Ionuț s-a ridicat.

— Nu cred că este momentul potrivit.

Avocatul l-a privit pentru prima dată.

— Dimpotrivă. Este exact momentul pe care soția dumneavoastră l-a ales.

A deschis dosarul.

— Există o declarație pe care Lidia mi-a cerut să o citesc cu voce tare la înmormântarea ei. Și mi-a spus foarte clar că trebuie să o audă toată familia.

Mama a început să plângă.

Eu am simțit un fior rece.

Ionuț însă părea pentru prima dată speriat.

Avocatul și-a coborât privirea asupra primei pagini.

— Încep cu ultimele cuvinte ale Lidiei.

A făcut o pauză.

Apoi a început să citească.

— „Dacă ascultați aceste cuvinte, înseamnă că eu și copilul meu nu mai suntem aici. Dar dacă Ionuț este prezent, atunci există ceva ce trebuie să afle toți cei din această biserică…”

Ionuț a făcut un pas înapoi.

Iar când avocatul a rostit următoarea propoziție, fața lui s-a albit complet.