Mama a început să-mi ceară 200 de lei de fiecare dată când avea grijă de fiul meu. La început am fost convinsă că este vorba despre bani și că, după atâția ani în care ne ajutase fără să ceară nimic, devenise brusc interesată doar de câștig.

Abia mai târziu am aflat adevărul.

Mama avusese grijă de fiul meu, Matei, încă de când era bebeluș.

Nu în fiecare zi. De obicei îl lua după școală atunci când eu și soțul meu eram prinși la serviciu, aveam câte o programare sau voiam, din când în când, să ieșim singuri la cină.

Ea se oferea mereu.

Uneori chiar se supăra dacă îi spuneam că vom chema o bonă.

— Ce sunt eu, o străină? Adu-mi nepotul!

Matei avea acum șapte ani, iar mama 66. Locuia la aproximativ un sfert de oră de noi, în aceeași casă mică în care crescusem și eu.

Era pensionară, trăia simplu și niciodată nu fusese genul care să ne ceară bani.

De aceea am crezut că glumește prima dată când mi-a spus că, de acum înainte, trebuie să-i dau 200 de lei pentru fiecare dată când rămânea cu Matei.

S-a întâmplat într-o joi.

Soțul meu trebuia să stea peste program, iar eu aveam o ședință cu părinții la școala lui Matei care s-a terminat aproape de ora opt.

Am sunat-o.

— Mamă, poate să stea Matei la tine după școală? Vin să-l iau pe la opt și jumătate.

— Sigur, a răspuns imediat.

Apoi, foarte calm, a adăugat:

— Doar să-mi aduci 200 de lei.

Am râs, crezând că face o glumă.

Ea nu a râs.

— Stai… vorbești serios?

— Foarte serios.

Nu am știut ce să spun.

Mama avusese grijă de Matei de sute de ori fără să ne ceară vreun leu. Când era mic, cumpărase scutece pentru el. Avea în congelator mâncarea lui preferată și păstrase chiar și un scăunel de plastic în baie, deși copilul avea deja șapte ani.

— De ce îmi ceri bani acum?

— Nu cer mult.

— Nu despre asta este vorba.

Mama a devenit brusc defensivă.

— Dacă nu vrei să plătești, găsește pe altcineva.

Cuvintele ei m-au durut.

Dar aveam nevoie de ajutor, așa că i-am dus cei 200 de lei.

Săptămâna următoare s-a întâmplat din nou.

Apoi iar.

Uneori Matei stătea la ea patru ore. Alteori mai puțin de două.

Suma era mereu aceeași.

200 de lei.

Și voia banii în numerar.

După câteva săptămâni, soțul meu m-a întrebat dacă mama are probleme financiare.

Nu credeam.

Casa era achitată de ani de zile. Avea pensie și o pensie suplimentară de la școala unde lucrase aproape trei decenii.

Nu era bogată, dar era extrem de atentă cu banii.

Este genul de femeie care spală pungile de plastic și le pune la uscat pentru că „mai pot fi folosite”.

Așa că schimbarea mi se părea foarte ciudată.

Și, recunosc, am început să mă enervez.

Nu pentru că bunicii ar fi obligați să aibă grijă gratuit de nepoți.

Ci pentru că mama trecuse, aproape peste noapte, de la a ne ruga să-l aducem pe Matei la ea, la a ne cere bani de fiecare dată.

Într-o sâmbătă, a stat cu el cât timp eu și soțul meu am mers la nunta unui prieten.

L-am luat aproape de ora 22:30.

Matei adormise pe canapeaua ei, învelit în aceeași pătură albastră veche pe care o folosisem și eu când eram copil.

L-am dus spre mașină, iar soțul meu s-a întors să-i ia rucsacul.

Atunci mama m-a strigat.

— Ai uitat ceva.

Știam imediat la ce se referea.

Mi-am deschis portofelul.

Aveam o bancnotă de 500 de lei și câteva bancnote mici.

— Îți dau restul mâine.

Mama a clătinat din cap.

— Am nevoie de cei 200 în seara asta.

Am simțit că îmi pierd răbdarea.

— Mamă, serios?

S-a uitat spre sufragerie, ca să se asigure că Matei nu ne aude.

— Da. Serios.

I-am întins bancnota de 500.

A intrat în dormitor, iar câteva secunde mai târziu s-a întors cu restul.

Pe drum spre casă i-am spus soțului meu:

— Gata. Nu mai apelez la ea. Mai bine plătesc o bonă.

El a fost de acord.

Trei săptămâni nu i-am mai cerut mamei să stea cu Matei nici măcar o singură dată.

A observat imediat.

M-a sunat de două ori să întrebe de ce nu l-a mai văzut.

I-am spus că suntem ocupați.

Într-o seară, m-a sunat din nou.

— Ești supărată din cauza banilor?

— Tu ce crezi?

A tăcut câteva secunde.

Apoi mi-a spus ceva ce nu am înțeles deloc.

— Te rog, nu înceta să-l aduci aici din cauza asta.

— Atunci nu ne mai cere bani.

— Nu pot.

Nu spusese „nu vreau”.

Spusese:

„Nu pot.”

Am rămas fără cuvinte.

— Ce înseamnă că nu poți?

Mama a respirat adânc.

— Dacă îți spun, s-ar putea să nu mă mai privești niciodată la fel.

Am simțit că mi se face frig.

— Mamă, ce ai făcut?

A urmat o liniște lungă.

Apoi vocea ei s-a auzit aproape șoptit:

— Cei 200 de lei nu au fost niciodată pentru mine.

M-am așezat pe marginea patului.

— Atunci pentru cine?

Mama a început să plângă.

Și răspunsul pe care mi l-a dat m-a făcut să pălesc.

— Îi pun deoparte pentru Matei, mi-a spus mama printre lacrimi.

Am rămas tăcută.

— Pentru Matei? Ce înseamnă asta?

A ezitat, apoi mi-a spus adevărul.

Cu câteva luni înainte, observase că Matei avea probleme la citit. Nu erau foarte evidente, dar ea își dăduse seama că evita anumite cuvinte, obosea repede când citea și inventa motive ca să nu-și facă temele.

Mama îl întrebase dacă îl doare ceva.

Matei îi spusese doar:

— Bunica, eu nu sunt la fel de deștept ca ceilalți copii.

Mama nu mi-a spus imediat pentru că nu voia să mă sperie.

În schimb, începuse să caute un specialist.

A găsit un cabinet din București unde un logoped și un psiholog pentru copii puteau să-l evalueze și să lucreze cu el.

Problema era că ședințele erau scumpe.

Mama plătise primele consultații din economiile ei.

Apoi, după ce a văzut că Matei avea nevoie de mai multe ședințe, și-a dat seama că nu va putea acoperi singură costurile.

Dar nici nu voia să-mi spună.

— De ce nu mi-ai spus?

— Pentru că știam că o să te învinovățești. Și știam că vei renunța la alte lucruri ca să plătești tratamentul. Tu deja muncești prea mult.

Am început să plâng.

— Atunci de ce îmi cereai exact 200 de lei?

Mama și-a șters ochii.

— Pentru că asta costa o ședință.

Am încremenit.

Toate acele seri în care crezusem că mama profită de noi…

Toți banii pe care îi considerasem o taxă pentru că avea grijă de nepot…

Fuseseră puși deoparte pentru el.

— Matei știe?

Mama a clătinat din cap.

— Nu. I-am spus doar că mergem la niște oameni care îl vor ajuta să citească mai ușor.

A doua zi am mers împreună la cabinet.

Matei a făcut evaluarea, iar specialistul ne-a explicat că avea o dificultate de învățare care putea fi îmbunătățită foarte mult cu exerciții și terapie potrivită.

Nu era mai puțin inteligent.

Din contră.

Avea nevoie doar de o altă metodă de învățare.

În următoarele luni, am început să plătim împreună ședințele.

Mama a continuat să strângă bani, dar de data aceasta nu i-am mai permis să facă asta singură.

Într-o zi, după una dintre ședințe, Matei a ieșit din cabinet ținând o foaie în mână.

Pe ea scrisese singur o propoziție întreagă.

A venit direct la mama mea.

— Bunico, uite! Am citit-o fără ajutor!

Mama a izbucnit în lacrimi.

L-a strâns în brațe și i-a spus:

— Știam eu că poți.

Atunci am înțeles de ce insistase atât de mult să aibă grijă de el.

Nu voia banii noștri.

Voia să fie sigură că nepotul ei primește ajutorul de care are nevoie.

După câteva luni, Matei a început să citească din ce în ce mai bine.

La școală, învățătoarea ne-a spus că schimbarea era uriașă.

Într-o după-amiază, am intrat în casa mamei și am găsit-o la masa din bucătărie.

În fața ei era o cutie.

Am deschis-o.

Înăuntru erau toți banii pe care îi strânsese și nu îi folosise.

— Ai păstrat banii?

— Da.

— De ce?

A zâmbit.

— Pentru următoarea nevoie a lui.

I-am luat mâna.

— De acum înainte, nu mai trebuie să faci asta singură.

Mama a început să plângă.

Eu am îmbrățișat-o.

Iar Matei, care ne privea din prag, a spus:

— Bunico, pot să păstrez eu cutia?

Am râs amândouă.

— Pentru ce? l-am întrebat.

A răspuns foarte serios:

— Pentru când voi avea copii. Să am și eu bani pentru ei.

Atunci am realizat că cei 200 de lei nu cumpăraseră niciodată timpul mamei mele.

Cumpăraseră șansa ca nepotul ei să nu ajungă să creadă despre el însuși că este mai puțin capabil decât ceilalți.

Iar de atunci, ori de câte ori Matei citește câte o carte până la capăt, mama îi spune același lucru:

— Vezi? Ți-am spus eu că poți.

Iar el îi răspunde:

— Știu, bunico. Tu ai știut înaintea mea.