O asistentă de 27 de ani a sărutat pe ascuns un om de afaceri aflat în comă de aproape doi ani, convinsă că bărbatul nu va ști niciodată ce făcuse.

Dar exact când s-a retras, mâna lui s-a ridicat de pe pat și a prins-o de încheietură.

Daria lucra de aproape patru ani ca asistentă într-un spital privat din Cluj-Napoca. Preferase întotdeauna turele de noapte. Era mai puțină agitație, iar ea putea să se ocupe cu atenție de fiecare pacient.

Unul dintre ei era însă diferit.

Alexandru Munteanu, 39 de ani.

Înainte de accident, fusese unul dintre cei mai cunoscuți dezvoltatori imobiliari din Transilvania. Presa scrisese despre proiectele lui de sute de milioane de lei, despre proprietățile sale și despre imperiul construit înainte să împlinească patruzeci de ani.

Apoi, într-o noapte ploioasă, mașina lui ieșise de pe șosea în apropiere de Turda.

Alexandru supraviețuise.

Dar nu se mai trezise.

Trecuseră aproape doi ani.

Pentru majoritatea angajaților spitalului devenise pur și simplu pacientul din salonul 307.

Pentru Daria însă era altceva.

Ea îi schimba pansamentele, îi verifica perfuziile și îi vorbea uneori în timp ce lucra.

— Afară ninge, îi spunea.

Sau:

— Azi iar au venit cei de la compania dumneavoastră.

Nu aștepta niciodată un răspuns.

Știa foarte bine că Alexandru era pacientul ei și că trebuia să existe o limită clară.

Totuși, după luni întregi petrecute lângă el, ajunsese să simtă o apropiere ciudată față de bărbatul care nu-i răspunsese niciodată.

În noaptea aceea, secția era neobișnuit de liniștită.

În jurul orei două, Daria intră în salon.

Verifică monitorul.

Puls stabil.

Perfuzia era în regulă.

Îi aranjă pătura și rămase câteva secunde privind chipul lui Alexandru.

— Probabil nici măcar nu știți că exist, șopti ea.

Zâmbi trist.

Apoi făcu ceva ce avea să regrete imediat.

Se uită spre ușă.

Nu era nimeni.

Se aplecă încet și îl sărută.

Doar o secundă.

Poate două.

Imediat ce se retrase, obrajii îi ardeau de rușine.

— Doamne… ce fac?

Se întoarse să plece.

Atunci simți ceva pe mână.

Degetele lui Alexandru se închiseseră în jurul încheieturii ei.

Daria încremeni.

Se uită spre monitor.

Pulsul crescuse.

— Domnule Munteanu?

Mâna lui o strânse din nou.

Daria apăsă imediat butonul de alarmă.

— Mă auziți?

Pleoapele lui Alexandru tremurară.

O dată.

Apoi încă o dată.

După aproape doi ani de comă, bărbatul deschise ochii.

Daria simți că-i tremură genunchii.

— Nu încercați să vorbiți. Chem medicul.

Dar Alexandru nu-i dădu drumul.

O trase puțin mai aproape.

Daria se aplecă, crezând că încearcă să-i spună ceva.

Buzele lui se mișcară cu dificultate.

Primele cuvinte fură aproape imposibil de înțeles.

— Nu… accident…

— Ce spuneți?

Alexandru trase aer în piept.

— N-a fost… accident.

Daria simți un fior rece.

În acel moment, medicul de gardă și două asistente intrară în salon.

În următoarele minute începu agitația.

Analize.

Teste neurologice.

Telefoane.

Familia lui Alexandru urma să fie anunțată.

Daria se retrase lângă ușă.

Încă nu putea să creadă ce se întâmplase.

Atunci Alexandru întoarse capul spre ea.

— Tu.

Daria se apropie.

— Da?

— Cum te cheamă?

— Daria.

El o privi lung.

— Daria… nu spune nimănui ce ți-am zis.

— Dar dacă accidentul a fost provocat trebuie să…

Alexandru o întrerupse.

— Persoana care a încercat să mă omoare plătește spitalul.

Daria rămase fără cuvinte.

Chiar atunci, ușa salonului se deschise din nou.

Un bărbat elegant, în jur de cincizeci de ani, intră grăbit.

Daria îl recunoscu imediat.

Sorin Munteanu, fratele mai mare al lui Alexandru și omul care îi administrase toate afacerile în ultimii doi ani.

— Dumnezeule… Alexandru!

Sorin făcu un pas spre pat.

Alexandru îi strânse Dariei mâna atât de tare încât o duru.

Apoi șopti ceva ce numai ea putu auzi:

— El era în mașină cu mine în noaptea aceea.

Daria se uită spre Sorin.

Bărbatul zâmbea.

Dar apoi privirea lui coborî spre mâna fratelui său, care încă o ținea pe a Dariei.

Zâmbetul îi dispăru.

— Daria, spuse Sorin calm. Poți să ne lași singuri?

Ea era gata să răspundă când Alexandru o trase din nou spre el.

— Nu.

Apoi privi direct spre fratele său.

— Ea rămâne.

Sorin încremeni.

Iar Daria încă nu știa că, în aceeași noapte, urma să descopere de ce familia Munteanu plătise peste 3 milioane de lei pentru ca Alexandru să rămână exact în acel salon… și ce se întâmplase cu ultima asistentă care încercase să afle adevărul.

Daria nu știa că, în aceeași noapte, urma să descopere de ce familia Munteanu plătise peste 3 milioane de lei pentru ca Alexandru să rămână exact în acel salon… și ce se întâmplase cu ultima asistentă care încercase să afle adevărul.

Sorin se apropie de pat.

— Alexandru, ai trecut printr-o traumă gravă. Nu trebuie să te agiți.

Alexandru îl privea fără să clipească.

— Îmi amintesc.

Fața lui Sorin se schimbă pentru o fracțiune de secundă.

Daria observă.

— Ce îți amintești? întrebă Sorin.

— Mașina.

Tăcere.

— Și pe tine.

Sorin făcu un pas înapoi.

— Medicamentele probabil îți provoacă o stare de confuzie.

Alexandru strânse mâna Dariei.

— Nu-l lăsa să rămână singur cu mine.

Daria chemă imediat medicul de gardă și îi ceru lui Sorin să părăsească salonul.

Acesta protestă, dar până la urmă ieși.

În următoarele ore, Alexandru începu să-și amintească fragmente.

În noaptea accidentului descoperise transferuri de aproape 18 milioane de lei din două firme ale familiei către societăți controlate prin intermediari.

Urmele duceau la Sorin.

Alexandru îl confruntase.

Cei doi plecaseră împreună cu mașina spre Cluj pentru a discuta.

— Ne-am certat, povesti Alexandru cu dificultate. Am oprit. Sorin a coborât… apoi eu am plecat.

— Atunci cum putea fi responsabil pentru accident?

Alexandru închise ochii.

— Pentru că înainte să coborâm… îl văzusem umblând la mașină.

Investigația inițială stabilise că Alexandru pierduse controlul într-o curbă.

Dar nimeni nu mai verificase atent vehiculul după ce familia acceptase rapid concluzia accidentului.

Mai exista însă ceva.

— Ce legătură are spitalul? întrebă Daria.

Alexandru nu știa.

Răspunsul veni de la altcineva.

În dimineața următoare, o femeie pe nume Cristina Pavel se prezentă la spital.

Fusese asistenta care îl îngrijise pe Alexandru în primele luni.

Daria crezuse că femeia plecase pur și simplu la alt spital.

Adevărul era diferit.

Cristina observase că un medic apropiat familiei Munteanu îi administra lui Alexandru doze de sedative care nu apăreau întotdeauna în fișa principală.

Când pusese întrebări, fusese concediată.

— Nu puteam demonstra nimic atunci, spuse Cristina. Dar am făcut fotografii.

Scoase un stick de memorie.

Existau copii ale fișelor, fotografii ale flacoanelor și mesaje prin care Sorin cerea ca fratele lui să nu fie transferat în altă unitate medicală.

Cele peste trei milioane de lei plătite spitalului nu reprezentaseră doar tratamentul.

O parte ajunsese prin contracte fictive la medicul care supraveghea cazul.

Scopul fusese simplu:

cât timp Alexandru rămânea inconștient, Sorin putea continua să conducă firmele.

Iar dacă Alexandru murea, controlul devenea definitiv.

Daria anunță conducerea spitalului și autoritățile, iar documentele au fost ridicate.

Medicul implicat a fost suspendat pe durata anchetei.

Sorin a încercat să plece din oraș, dar probele financiare, mesajele Cristinei și mărturia lui Alexandru au deschis o anchetă amplă.

Verificarea vechiului dosar al accidentului a scos la iveală și o expertiză care nu fusese urmărită corespunzător: existaseră suspiciuni privind o intervenție la sistemul de frânare.

În lunile următoare, Alexandru a trecut printr-o recuperare grea.

A învățat din nou să meargă fără sprijin.

Sorin și medicul au ajuns în fața justiției, iar controlul asupra companiilor a fost retras din mâinile fratelui său. O mare parte din banii transferați prin firmele intermediare a fost recuperată.

În ultima zi de recuperare, Alexandru o găsi pe Daria pe coridor.

— Pot să te întreb ceva?

Daria zâmbi.

— Depinde.

— În noaptea în care m-am trezit… ai făcut ceva înainte să deschid ochii?

Daria deveni roșie.

— Nu știu despre ce vorbești.

Alexandru zâmbi.

— Am fost în comă. Nu eram mort.

Daria își acoperi fața.

— Dumnezeule…

— Îmi amintesc doar vag. Dar cred că cineva m-a sărutat.

— Atunci probabil încă erai confuz.

Alexandru râse.

Pentru prima dată, Daria îl auzea râzând.

Câteva luni mai târziu, după ce nu mai era pacientul ei și recuperarea se încheiase, Alexandru o invită la cină.

Daria acceptă.

Nu pentru că era miliardar.

Nu pentru că îi salvase viața.

Și nici pentru povestea incredibilă care îi legase.

Acceptă pentru că, în sfârșit, putea să-l cunoască drept omul care era atunci când putea răspunde.

La sfârșitul serii, Alexandru se opri în fața restaurantului.

— Mai am o problemă nerezolvată.

— Care?

— Primul nostru sărut a fost fără acordul meu.

Daria își mușcă buza, rușinată.

— Știu. Și îmi pare rău.

Alexandru zâmbi.

— Atunci poate îl înlocuim cu unul asupra căruia suntem amândoi de acord.

De data aceasta, el întrebă.

Daria spuse da.

Și abia atunci se sărutară.

Primul sărut fusese o greșeală făcută într-un salon de spital.

Al doilea a fost alegerea amândurora.

Iar pentru Daria, acela a fost singurul care a contat cu adevărat.