— Pune mai repede masa, că murim de foame după drum!

Unchiul soțului meu striga din sufragerie de parcă eu eram angajata familiei.

M-am uitat la Andrei. Și-a coborât privirea.

Atunci am înțeles că vizita de „trei-patru zile” ascundea ceva.

Totul începuse cu o zi înainte.

— Vio, m-a sunat Monica, sora mea, îmi spusese Andrei. Are treabă în București. Poate sta câteva zile la noi?

Nu eram încântată. Monica avea obiceiul să-mi explice cum trebuie să gătească și să se comporte „o soție adevărată”.

În plus, apartamentul era al meu, cumpărat înainte să-l cunosc pe Andrei, și lucram de acasă ca designer de interior.

— Câte zile?

— Trei, maximum patru.

Am acceptat.

A doua zi, Monica apăru cu un geamantan uriaș.

— Sunt moartă de foame! Îmi faci ceva?

I-am pregătit niște sandvișuri.

Când mi-a deschis frigiderul fără să întrebe, a început:

— Vai, Vio! Ce gol e! Tu lucrezi de acasă și nici măcar nu gătești?

Am ignorat-o.

Puteam suporta trei zile.

Numai că dimineața următoare soneria începu să sune insistent.

În fața ușii erau patru persoane și cinci valize.

— Tu ești Viorica? Eu sunt nea Costel, unchiul lui Andrei!

În spatele lui erau soția și cei doi fii adulți.

— Cred că este o neînțelegere.

Monica apăru din sufragerie.

— Ați ajuns! Intrați!

Am tras-o imediat deoparte.

— Ce caută aici?

— Sunt rudele noastre. Au venit din Bacău.

— Și unde vor sta?

— Aici. Doar nu-i trimitem la hotel.

În mai puțin de jumătate de oră, apartamentul meu arăta ca o pensiune.

L-am sunat pe Andrei.

— De ce sunt cinci oameni în casa mea?

— Monica mi-a spus că s-ar putea să vină și unchiul Costel.

— Și nu te-ai gândit să mă întrebi?

— Ajung diseară și discutăm.

N-a discutat nimic.

A doua zi, în timp ce lucram, nea Costel intră în biroul meu.

— Vio, ce faci de mâncare?

— Nimic. Lucrez.

— Fă o ciorbă și niște șnițele. Suntem mulți.

Am crezut că glumește.

La prânz îl auzi strigând:

— Vio, pune masa mai repede, că murim de foame!

Am ieșit din birou.

— Nu gătesc pentru nimeni. Dacă vă este foame, comandați.

Monica mă privi indignată.

— Stai toată ziua acasă!

— Muncesc.

Nea Costel râse.

— Ce muncă? Stai la laptop.

M-am întors spre Andrei.

— Spune-le că trebuie să plece.

— Vio, nu face scandal pentru câteva zile.

— Câte zile?

Liniște.

— Monica?

— Până la sfârșitul lunii.

Mai erau 23 de zile.

— Nu. Mâine plecați.

Atunci nea Costel se ridică.

— Nu cred că mai poți hotărî singură asta.

— Este apartamentul meu.

Monica se uită spre Andrei.

Soțul meu devenise alb la față.

— Vio… trebuie să-ți explic ceva.

Monica scoase un dosar din geamantan și îl puse pe masă.

Pe prima pagină era adresa apartamentului meu.

Pe ultima, numele meu și o semnătură aproape identică cu a mea.

Eu nu semnasem nimic.

Documentul fusese făcut cu trei luni înainte și menționa suma de 620.000 de lei.

— Ce este asta?

Andrei nu mă privea.

— Am avut niște probleme financiare…

Am întors pagina și am văzut numele persoanei căreia îi promisese drepturi asupra apartamentului meu.

Atunci am înțeles.

Rudele lui nu veniseră în vacanță.

Andrei le spusese că, până la sfârșitul lunii, eu urma să plec definitiv din propria mea casă.

M-am uitat din nou la document.

Persoana căreia Andrei îi promisese drepturi asupra apartamentului era chiar Monica, sora lui.

— Explică-mi.

Andrei se așeză.

— Am făcut niște investiții. Au mers prost.

— Cât ai pierdut?

— Aproape 300.000 de lei.

Simțeam că nu mai respir.

Împrumutase bani de la Monica, de la unchiul Costel și chiar de la două firme de creditare.

Ca să-i convingă că își vor recupera banii, le spusese că apartamentul urma să fie vândut.

— Apartamentul MEU?

— Credeam că pot recupera banii înainte să afli.

— Și semnătura?

Tăcere.

Monica răspunse în locul lui:

— Andrei ne-a spus că ai fost de acord.

— N-am fost.

Atunci mi-am dat seama că nici Monica și nici Costel nu știau întreaga poveste.

Andrei îi mințise și pe ei.

Le spusese că apartamentul fusese cumpărat în timpul căsătoriei și că eu acceptasem vânzarea pentru a-i acoperi datoriile.

— Și de ce v-ați mutat aici?

Costel răspunse:

— Pentru că Andrei ne-a spus că apartamentul trebuie eliberat până la sfârșitul lunii. Monica urma să-l preia temporar până ne recuperam banii.

Am început să râd.

Nu pentru că era amuzant.

Ci pentru că propriul meu soț își construise un plan în care toată lumea știa ce urma să se întâmple cu locuința mea, mai puțin eu.

Mi-am luat telefonul.

— Pe cine suni? întrebă Andrei.

— Un avocat.

Fața lui se schimbă.

— Vio, putem rezolva între noi.

— Până acum ai rezolvat destule fără mine.

În aceeași după-amiază am trimis avocatului fotografii după toate documentele.

Răspunsul a venit repede.

Apartamentul fusese cumpărat de mine înainte de căsătorie și era proprietatea mea. Andrei nu putea dispune singur de el.

Iar semnătura de pe document trebuia verificată, pentru că eu contestam că îmi aparține.

Atunci Monica își schimbă complet atitudinea.

— Andrei, tu mi-ai spus că Vio a semnat în fața ta!

— Monica, lasă-mă să explic…

— Ți-am dat 180.000 de lei!

Costel se ridică și el.

— Iar mie îmi datorezi 70.000!

În mai puțin de cinci minute, familia care mă considera gospodina lor gratuită se întorsese împotriva lui Andrei.

Le-am arătat ușa.

— Acum vă luați valizele și plecați.

De data aceasta nimeni nu mai comentă.

Monica își strânse lucrurile.

Înainte să iasă, se întoarse spre mine.

— Vio… eu chiar am crezut că știai.

— Poate. Dar ai intrat în casa mea și ai decis că îți aparține înainte să vorbești o singură dată cu mine.

N-a mai răspuns.

După ce au plecat, în apartament am rămas doar eu și Andrei.

— Vio, am greșit.

— Nu. Ai mințit luni întregi.

— Pot repara.

— Atunci începe prin a-ți repara datoriile. Fără casa mea.

În seara aceea și-a făcut bagajul.

Câteva săptămâni mai târziu am început procedurile de divorț.

Am contestat documentele, iar verificările au confirmat că semnătura de pe act nu fusese pusă de mine. Apartamentul a rămas al meu, iar datoriile făcute de Andrei fără implicarea mea au devenit problema pe care trebuia să o rezolve el cu cei de la care împrumutase.

Monica și Costel și-au cerut banii direct de la el.

Eu n-am plătit niciun leu.

La aproape un an după acea zi, lucram din nou în biroul meu când soneria sună.

Pentru o secundă, m-am gândit la valizele din hol și la vocea lui Costel:

„Pune masa, că murim de foame!”

Am deschis.

Era curierul cu mostrele pentru un proiect nou.

Am semnat și am închis ușa.

Apartamentul era liniștit.

Exact așa cum fusese înainte.

Nu mai aveam musafiri neinvitați, datorii ascunse sau un soț care lua decizii în numele meu.

Și, mai ales, învățasem ceva ce n-am mai uitat:

când cineva îți spune că trebuie să accepți lipsa de respect „pentru că suntem familie”, uneori cel mai sănătos lucru pe care îl poți face este să-i arăți unde este ușa.