Când părinții mei au coborât din mașină în ziua în care mă mutam la cămin, am crezut că și-au pierdut mințile. Tata avea blugi rupți și un tricou pătat, mama purta un hanorac găurit, iar lucrurile mele erau împachetate în saci negri de gunoi. Mai târziu am aflat că totul fusese intenționat.

Aveam 19 ani și tocmai fusesem admisă la facultate în București.

Părinții mei nu erau săraci.

Tata, Mihai, avea câteva mici afaceri în Brașov, iar mama, Corina, lucra de 14 ani pentru aceeași companie. Trăisem întotdeauna confortabil.

De aceea nu înțelegeam ce se întâmplă.

Mai mult, veniseră cu duba veche a unchiului meu.

— Tată, unde este mașina voastră?

Ridică din umeri.

— Asta încă merge.

Atunci apăru noua mea colegă de cameră, Daria, împreună cu părinții ei.

Eu și Daria vorbisem aproape două luni înainte.

Păruse foarte prietenoasă, deși mă întrebase surprinzător de multe lucruri despre familia mea.

Cu ce se ocupă tata?

Unde locuim?

Mașina din pozele mele era a mea?

Cât costaseră vacanțele noastre?

Nu mă gândisem prea mult la asta.

Familia Dariei coborî dintr-un SUV nou și veni spre noi.

Daria se uită la hainele tatălui meu.

Apoi la sacii de gunoi.

Apoi la dubă.

— Oh…

Atât.

Tatăl meu îi întinse mâna tatălui ei.

— Mihai. Încântat.

Bărbatul ezită înainte să-i răspundă.

Voiam să dispar.

În cameră lucrurile deveniră și mai ciudate.

Părinții mei erau extrem de amabili.

S-au oferit să care cutiile Dariei și au vorbit frumos cu toată lumea.

Daria însă devenise rece.

Când două prietene de-ale ei au venit, le-a tras deoparte.

Am auzit-o șoptind:

— N-am știut că situația ei este așa.

Am simțit cum îmi ard obrajii.

Puțin mai târziu, mama Dariei o întrebă pe mama:

— Și dumneavoastră cu ce vă ocupați?

Mama răspunse:

— Cu câte puțin din toate.

Era să-mi scap telefonul.

Am tras imediat părinții pe hol.

— Ce faceți?!

— Ce anume? întrebă tata.

— Hainele! Duba! Sacii! Mama tocmai s-a prefăcut că nu are serviciu!

Părinții mei se priviră.

Tata își coborî vocea.

— Am făcut-o intenționat.

— De ce?!

Scoase telefonul.

— Pentru că acum trei săptămâni am primit un mesaj.

Mi-a arătat o captură de ecran.

Era de la mama Dariei.

„Bună ziua. Fetele vor locui împreună și cred că ar fi bine să discutăm despre anumite cheltuieli. Daria mi-a spus că familia dumneavoastră are o situație financiară foarte bună.”

Mai jos continua:

„Poate fi mai simplu dacă fiica dumneavoastră cumpără frigiderul, televizorul și celelalte lucruri mai scumpe. Din ce am înțeles, pentru voi nu ar reprezenta un efort.”

Am rămas cu gura deschisă.

— De ce nu mi-ai spus?

— Pentru că voiam să văd dacă Daria este prietena ta sau prietena contului nostru bancar.

Apoi tata îmi arătă alte mesaje.

Mama Dariei îl întrebase indirect dacă eu aveam mașină, dacă primeam bani lunar și chiar dacă părinții mei ar putea plăti o chirie în afara căminului pentru ambele fete anul următor.

— Așa că v-ați costumat în oameni fără bani?

Tata zâmbi.

— Am vrut să vedem dacă atitudinea lor se schimbă.

M-am gândit imediat la comportamentul Dariei.

Se schimbase.

Complet.

Dar tata nu terminase.

— Și mai există ceva.

Deschise o conversație.

Cu două zile înainte, Daria îi trimisese din greșeală mamei mele un mesaj pe care probabil voia să-l trimită propriei mame.

„Dacă ai ei chiar îi dau banii despre care ți-am spus, până la Crăciun o conving să ieșim din cămin. Apartamentul acela de 4.500 de lei pe lună ar fi perfect dacă ea plătește partea mare.”

Am simțit un nod în stomac.

— Asta nu poate fi real.

— Este.

Tata își băgă telefonul în buzunar.

— Acum ai două variante. Îi spui imediat că știm sau te întorci în cameră și vezi cât de departe merge.

Am ales a doua variantă.

Când am intrat, Daria vorbea cu mama ei.

S-au oprit imediat.

— Totul bine? întrebă Daria.

— Perfect.

După încă zece minute, părinții mei și-au luat rămas-bun.

Mama Dariei nici măcar nu le-a propus să mai țină legătura.

Dar în secunda în care duba a ieșit din parcare, Daria s-a întors spre mine.

— Trebuie să te întreb ceva.

— Sigur.

— Situația părinților tăi… este chiar atât de rea?

Am privit-o.

— De ce contează?

— Nu contează. Doar întrebam.

Telefonul ei se aprinse pe pat.

Un mesaj de la mama ei apăru pe ecran.

Daria îl văzu prea târziu.

„Dacă nu au bani, trebuie să schimbăm planul. Nu are rost să pierzi un an întreg cu ea.”

Am ridicat privirea spre Daria.

Fața ei devenise albă.

Dar înainte să spun ceva, telefonul meu vibră.

Era tata.

„Nu reacționa încă. Am verificat numele mamei ei după mesajele primite. Fiica asta nu a ajuns întâmplător în aceeași cameră cu tine. Sună-mă când ești singură. Tocmai am aflat cine a cerut ca voi două să fiți repartizate împreună.”

„Tocmai am aflat cine a cerut ca voi două să fiți repartizate împreună.”

Am ieșit pe hol și l-am sunat imediat pe tata.

— Cine?

— Mama Dariei.

Am crezut că nu auzisem bine.

— Cum putea ea să aleagă colega mea?

— Lucrează cu o femeie din administrația universității. A rugat-o să vă pună împreună după ce Daria ți-a văzut profilul.

Mi s-a făcut greață.

Totul începuse înainte să ne mutăm.

Daria mă găsise în grupul studenților admiși și văzuse fotografiile mele: vacanțe, casa părinților, mașina tatălui meu.

Apoi începuseră întrebările.

— Ce voiau de la mine?

— Cred că inițial doar avantajele. Mașină, apartament, vacanțe. Dar mai este ceva.

Tata descoperise că mama Dariei încercase să-l contacteze și pe el cu luni înainte, pentru un posibil parteneriat de afaceri.

El refuzase.

Când aflase că fiicele lor urmau la aceeași universitate, văzuse o altă oportunitate.

M-am întors în cameră.

Daria stătea pe pat.

— Trebuie să vorbim, spuse ea.

— Da. Despre cum ai ajuns colega mea.

A încremenit.

I-am arătat mesajul tatălui meu.

Daria începu să plângă.

— N-am știut tot.

— Dar știai de apartament.

— Da.

Recunoscu că mama ei o împinsese constant să se apropie de mine.

Îi spusese că o prietenie cu „o familie potrivită” putea deschide multe uși.

Daria acceptase.

— La început chiar am făcut-o pentru bani, spuse ea. Am crezut că dacă devenim prietene poate mergem în vacanțe împreună, poate ne luăm apartament…

— Și dacă părinții mei sunt săraci?

Nu răspunse.

Nu era nevoie.

Mesajul mamei ei spusese tot.

În aceeași zi am cerut schimbarea camerei.

Administrația a verificat situația și a constatat că repartizarea fusese modificată în urma unei intervenții personale. Angajata implicată a trebuit să răspundă intern pentru asta.

Daria m-a rugat să rămân.

Am refuzat.

— Poate chiar ai început să mă placi, i-am spus. Dar eu nu vreau să petrec următoarele luni întrebându-mă dacă vorbești cu mine sau cu portofelul tatălui meu.

M-am mutat cu o fată pe nume Ioana.

În prima zi, tata a venit din nou să mă ajute.

De data aceasta purta hainele lui normale și venise cu mașina lui.

Ioana s-a uitat pe geam.

— Frumoasă mașină.

Am râs.

— E a tatălui meu.

— Super. Mă ajuți cu cutia asta?

Atât.

N-a întrebat cât costă.

N-a întrebat ce afaceri are.

Și n-a propus să închiriem un apartament de 4.500 de lei.

Cu Daria am mai vorbit de câteva ori.

În cele din urmă și-a cerut scuze fără să mai dea vina pe mama ei.

Am apreciat asta, dar nu am redevenit prietene.

Iar părinții mei?

Când am ajuns acasă de Crăciun, tata purta din nou blugii rupți din ziua mutării.

— Nu-mi spune că iar testezi pe cineva.

A început să râdă.

— Nu. Sunt foarte comozi.

Atunci am înțeles ce încercaseră părinții mei să mă învețe.

Nu le fusese rușine să pară săraci.

Voiau să vadă cui îi va fi rușine să fie asociat cu ei dacă ar crede că nu au bani.

În acea zi, părinții mei nu s-au prefăcut că sunt săraci ca să mă facă de râs. Au făcut-o ca să-mi arate cât de repede își schimbă unii oameni caracterul atunci când cred că nu mai au nimic de câștigat de la tine.