Soția mea și-a făcut bagajul la mai puțin de o oră după ce i-am spus că mi-am pierdut serviciul. Trei zile mai târziu s-a întors furioasă, a aruncat niște documente pe masă și a întrebat: „Cât timp aveai de gând să-mi ascunzi asta?”

Eu și Alina eram căsătoriți de șase ani.

În tot acest timp, eu fusesem singurul care aducea bani în casă. Aveam o funcție de conducere în București și câștigam suficient cât să trăim foarte bine.

Alina nu lucrase niciodată după căsătorie.

Îi plăceau restaurantele scumpe, hainele și vacanțele, iar mie îmi plăcea că puteam să-i ofer toate astea.

Până într-o joi, când compania a anunțat că închide biroul din București.

Aproape 80 de oameni și-au pierdut serviciul.

Inclusiv eu.

Am ajuns acasă speriat, dar convins că vom trece împreună peste asta.

Când i-am spus Alinei, s-a uitat fix la mine.

— Adică nu mai ai salariu?

— Pentru moment. Încep să caut imediat.

N-a spus nimic.

A intrat în dormitor și, douăzeci de minute mai târziu, a coborât cu un geamantan.

— Unde pleci?

— La părinții mei.

— Pentru că mi-am pierdut serviciul?

Răspunsul ei m-a lovit mai tare decât concedierea.

— Eu m-am căsătorit cu un bărbat care poate întreține o familie, nu cu o problemă pe care trebuie s-o întrețin eu.

A plecat în seara aceea.

După șase ani de căsnicie, îi fuseseră suficiente câteva ore ca să mă abandoneze.

În următoarele două zile am început să mă întreb dacă Alina mă iubise vreodată sau iubise doar viața pe care i-o ofereau banii mei.

În a treia dimineață, cineva bătea violent în ușă.

Era Alina.

A intrat și aruncă niște foi pe masă.

— Cât timp aveai de gând să-mi ascunzi asta?

Erau extrase dintr-un cont bancar doar pe numele meu.

Soldul era de 742.000 de lei.

— De unde ai documentele?

— Tata mi le-a dat.

Socru-meu, Marian, lucrase ani întregi în domeniul financiar.

— Cum a ajuns tatăl tău la extrasele mele?

Alina evită răspunsul.

Atunci am observat printre foi un contract pe care nu-l mai văzusem.

Numele meu apărea lângă cel al unei firme, iar suma era de 1.850.000 de lei.

Pe ultima pagină exista chiar și semnătura mea.

Numai că era falsă.

Am căutat imediat firma.

Administrator:

Marian.

Tatăl Alinei.

Apoi am verificat contul.

În ultimele șase luni plecaseră peste 400.000 de lei către aceeași societate.

— Tatăl tău mi-a luat bani.

— Nu știam nimic! spuse Alina.

Am sunat banca.

Tranzacțiile erau reale.

Dar femeia de la telefon mi-a spus ceva și mai grav.

— Mai există o solicitare în curs pentru lichidarea integrală a investițiilor dumneavoastră.

— Eu n-am făcut-o.

— A fost depusă ieri în baza unei procuri.

— Nu am semnat nicio procură. Cine este persoana împuternicită?

Urmă o pauză.

— Soția dumneavoastră, Alina.

M-am întors spre ea.

Alina devenise albă.

— Jur că nu știu nimic.

Atunci telefonul ei începu să sune.

Pe ecran scria:

TATA.

Am răspuns eu și am pus telefonul pe difuzor.

Marian începu să vorbească fără să aștepte:

— Ai găsit contractul?

Am tăcut.

— Alina?

Tot nimic.

Apoi socrul meu spuse:

— Nu mai pierde timpul. Dacă a aflat ce am făcut, trebuie să obții semnătura înainte să blocheze restul banilor. După aceea depui divorțul exact cum am stabilit.

Alina mă privea îngrozită.

Iar eu am înțeles că pierderea serviciului meu nu provocase plecarea ei.

Doar declanșase un plan pregătit cu mult înainte.

Am închis telefonul și m-am uitat la Alina.

— Ce plan?

— Nu știu.

— Tatăl tău tocmai a spus „exact cum am stabilit”.

A început să plângă.

— Știam de divorț. Nu știam de bani.

Mi-a povestit tot.

Cu aproape trei luni înainte, Marian începuse să-i spună că eu ascund bani și că, dacă vreodată ne despărțim, ea va rămâne fără nimic.

O convinsese să semneze mai multe documente despre care îi spusese că sunt necesare pentru „protejarea drepturilor ei”.

— Ai semnat fără să citești?

— Am avut încredere în tata.

— Și plecarea când mi-am pierdut serviciul?

A tăcut.

Asta fusese alegerea ei.

Marian îi spusese că, dacă eu nu mai puteam menține stilul nostru de viață, era momentul perfect să divorțeze.

— Deci partea aia era reală.

Alina își coborî privirea.

— Da.

A durut, dar măcar aveam adevărul.

Am sunat imediat banca și am blocat conturile și portofoliul de investiții.

Apoi am mers la avocat și la poliție.

Expertiza a confirmat că semnătura de pe procură fusese falsificată.

Investigația financiară a arătat și cum Marian reușise să mute peste 400.000 de lei.

Folosise date obținute din documente pe care Alina le fotografiase prin casă, iar firma lui avea datorii uriașe.

Dar exista ceva ce nici Alina nu știa.

Marian nu încerca doar să-mi ia economiile.

Contractul de 1.850.000 de lei era o garanție falsă prin care apăream ca responsabil pentru un împrumut făcut de firma lui.

Dacă planul reușea, el își salva compania, eu rămâneam cu datoriile, iar Alina urma să ceară divorțul înainte ca totul să iasă la suprafață.

— Tata mi-a spus că documentul era pentru investiții, șopti ea.

— Iar tu l-ai crezut.

— Da.

— Dar m-ai părăsit în aceeași zi în care mi-am pierdut serviciul fără ca el să te oblige.

Nu răspunse.

Și atunci am înțeles diferența.

Poate că Marian o manipulase.

Dar nu el îi spusese să-mi spună că se căsătorise cu un furnizor.

Acelea fuseseră cuvintele ei.

În următoarele luni, o mare parte din cei peste 400.000 de lei transferați a fost recuperată după blocarea conturilor firmei.

Contractul fals și procura au fost anulate, iar eu nu am rămas cu datoria de 1.850.000 de lei.

Marian a ajuns să răspundă pentru ceea ce făcuse.

Alina a cooperat cu ancheta și nu a fost tratată ca fiind autorul falsurilor, dar căsnicia noastră se terminase.

Într-o seară a venit să-și ia ultimele lucruri.

— Dacă aș putea să mă întorc în ziua aceea…

— Ce ai schimba?

— N-aș pleca.

Am privit-o.

— Dacă ai fi știut de cei 742.000 de lei?

Tăcu.

Și tăcerea ei mi-a dat ultimul răspuns de care aveam nevoie.

Am divorțat.

Iar partea aproape ironică a venit câteva luni mai târziu.

Am primit o ofertă de muncă de la o companie concurentă.

Salariul era mai mare decât cel pe care îl avusesem înainte.

Am acceptat.

Dar viața mea nu s-a mai întors la cea veche.

Mi-am cumpărat un apartament mai mic.

Am încetat să cheltuiesc bani doar ca să demonstrez că pot.

Și pentru prima dată am început să mă întreb ce îmi place mie, nu ce trebuie să cumpăr pentru ca altcineva să fie fericit.

La aproape un an după divorț am întâlnit-o întâmplător pe Alina într-o cafenea.

Am vorbit câteva minute.

Înainte să plece, m-a întrebat:

— E adevărat că acum câștigi mai mult decât înainte?

Am zâmbit.

— Da.

Pentru o secundă, am văzut pe chipul ei exact aceeași expresie din dimineața în care descoperise cei 742.000 de lei.

Apoi a spus:

— Poate am făcut cea mai mare greșeală din viața mea.

— Poate.

Am plătit cafeaua și m-am ridicat.

Pentru că eu aflasem ceva mult mai important.

În ziua în care mi-am pierdut serviciul am crezut că pierdusem totul.

De fapt, pierdusem doar salariul.

Celelalte lucruri care au dispărut după el — o soție care mă iubea doar cât timp puteam să-i ofer viața pe care o voia și un socru care mă vedea ca pe un cont bancar — nu fuseseră pierderi.

Fuseseră lucrurile de care trebuia să scap.