— Mamă, uite! Seamănă cu mine!

Ploua mărunt când Andreea Popa a ieșit dintr-un magazin de jucării de pe Calea Victoriei, ținându-l de mână pe fiul ei de șapte ani, Rareș.

Băiatul strângea fericit o cutie mare de LEGO. Andreea ridică umbrela și porni spre mașină, dar Rareș se opri brusc.

— Mamă, uită-te acolo!

Arătă spre trotuarul de vizavi.

Lângă o brutărie, sub o umbrelă veche și ruptă, stătea un băiețel îmbrăcat cu haine ude și murdare. Mânca în grabă dintr-un sandviș găsit într-o cutie aruncată.

Andreea încercă să-l tragă pe Rareș mai departe.

— Nu arăta cu degetul, dragul meu. Hai să mergem.

Dar copilul nu se mișcă.

— Mamă… seamănă cu mine.

Andreea privi din nou.

Atunci simți un fior rece.

Băiatul avea aceiași ochi căprui, aceeași gropiță în bărbie și aproape același zâmbet ca fiul ei.

— E fratele meu? întrebă Rareș încet.

Andreea amuți.

Pe gâtul copilului, ascunsă parțial de murdărie, se vedea o mică pată albicioasă, în formă de lacrimă.

Exact aceeași pată o avusese și Nicolae, primul ei copil.

Nicolae dispăruse cu cinci ani în urmă, când avea doar patru ani. Fusese răpit dintr-un parc, iar de atunci Andreea îl căutase peste tot. Poliția, detectivii particulari, anunțurile, fotografiile și toate nopțile petrecute sperând că va apărea undeva nu duseseră nicăieri.

Soțul ei, Mihai, murise între timp, fără să afle vreodată unde era copilul lor.

Mihai numise acea pată „sărutul îngerului”.

Andreea simți că nu mai poate respira.

Geanta îi alunecă din mână și căzu pe asfalt.

Privi copilul fără să clipească.

— Nicolae?… șopti ea.

Băiatul ridică încet privirea spre ea.

Și atunci făcu ceva care o făcu pe Andreea să simtă că lumea se prăbușește în jurul ei…

Băiatul ridică încet privirea spre Andreea.

Pentru câteva secunde, nu spuse nimic. Apoi își duse mâna la gât și atinse pata în formă de lacrimă.

— Mamaie mi-a spus că semnul ăsta îl aveam de când m-am născut…

Andreea simți că i se taie picioarele.

— Cine este mamaie? întrebă ea cu voce tremurată.

Băiatul arătă spre capătul străzii.

— O doamnă care are grijă de mine. Locuiește într-o casă veche. M-a găsit când eram mic și mi-a spus că nu știe cine sunt părinții mei.

Andreea izbucni în plâns.

Îl privi mai atent. Ochii, gropița din bărbie, pata de pe gât… toate se potriveau.

Dar nu voia să creadă fără dovezi.

— Cum te cheamă?

Băiatul ezită.

— Mă cheamă Nelu. Așa îmi spune ea.

Andreea se apropie și îi întinse mâna.

— Vrei să vii cu mine? Îți promit că nu-ți fac nimic.

Copilul o privi câteva clipe, apoi îi întinse mâna.

Au mers împreună la secția de poliție, unde Andreea povesti totul. A doua zi, i s-au făcut copilului testele ADN.

Au urmat cele mai lungi zile din viața ei.

Când rezultatul a venit, polițistul a intrat în cameră cu o foaie în mână.

— Doamnă Popa… copilul este Nicolae. Probabilitatea este de 99,99%.

Andreea a început să plângă înainte să poată spune ceva.

După cinci ani, își găsise copilul.

Investigația a scos la iveală și adevărul. În ziua dispariției, Nicolae fusese luat din parc de o femeie care pretinsese că este rudă cu familia. Îl dusese într-un alt județ și îl lăsase în grija unei bătrâne, după ce îi spusese că părinții lui nu mai trăiesc.

Femeia fusese identificată și arestată.

Bătrâna, care îl crescuse cum putuse, nu știa că băiatul era căutat de autorități și nu avusese nicio legătură cu răpirea.

Câteva săptămâni mai târziu, Nicolae era din nou acasă.

Rareș nu se mai despărțea de el.

Într-o seară, cei doi copii stăteau pe podea și construiau împreună setul de LEGO cumpărat în ziua în care totul se schimbase.

Andreea îi privea de la ușă, cu ochii plini de lacrimi.

Nicolae ridică privirea și zâmbi.

— Mamă… acum chiar am un frate.

Andreea îl strânse în brațe.

După cinci ani de întrebări fără răspuns, casa lor era din nou plină de copii, râsete și viață.

Iar pata mică în formă de lacrimă, pe care Mihai o numise cândva „sărutul îngerului”, devenise pentru Andreea cel mai frumos semn că uneori speranța poate supraviețui chiar și celor mai grele despărțiri.