— Și cum le explic eu tuturor de ce nu vii la ziua mamei? — a întrebat Andrei, vizibil încurcat.

— Mulțumesc, a fost foarte bun. — Elena a împins farfuria și l-a privit serios. — Andrei, trebuie să vorbim.

— Știu deja despre ce.

— Despre ce?

— Despre ziua mamei tale.

— Da. Astăzi este 10 septembrie, iar ziua ei este pe 18.

— Iar a mea este pe 20. Asta sper că n-ai uitat.

— Bineînțeles că nu, iubito…

— Andrei, nici să nu începi! Răspunsul meu este NU.

— Dar nici măcar nu ți-am spus ce vreau să propun.

— Nici nu vreau să aud. Pentru sâmbătă am rezervat o masă la un restaurant pentru zece persoane. Opt sunt prietenii mei, iar doi suntem noi. Dacă alegi să vii, bine. Dacă nu, merg singură cu prietenii mei.

Problema devenise deja o tradiție neplăcută în familia lor.

Ziua mamei lui Andrei era pe 18 septembrie, iar Elena își sărbătorea ziua doar două zile mai târziu. De trei ani, fiecare început de toamnă însemna pentru Andrei aceeași dilemă: cum să le împace pe amândouă fără să supere pe nimeni.

Până atunci, nu reușise niciodată.

— Mama a propus să facem ambele aniversări sâmbătă, la ea acasă. Are sens. De ce să cheltuim bani de două ori și să chemăm rudele de două ori în aceeași săptămână?

Elena a zâmbit amar.

— Și cine a spus că vreau să-mi petrec ziua printre verii, mătușile și nepoții mamei tale? Eu mi-am invitat prietenii. Oameni cu care chiar vreau să-mi petrec ziua.

— Mama o să se supere…

— Dar faptul că eu m-am supărat în ultimii doi ani nu contează?

Andrei a tăcut.

— Acum doi ani, mama ta a împlinit 60 de ani. Mi-ai spus să nu facem niciun plan pentru sâmbătă, pentru că vrea să petreacă în familie.

— Și eu mi-am luat liber de la serviciu. Am ajuns vineri și am făcut cumpărături, am curățat, am gătit, am pregătit masa. Sâmbătă am alergat între bucătărie și sufragerie de parcă eram angajată acolo.

— Și când a fost ziua mea, nimeni nu și-a amintit.

— Ioana te-a felicitat.

— Nu. I-ai spus tu că fusese ziua mea și ea ți-a răspuns: „A fost, a trecut.”

Andrei a oftat.

— Bine, dar anul trecut te-au felicitat.

— Anul trecut am făcut exact același lucru. Eu am gătit, eu am strâns, eu am servit. Când am întrebat-o pe mama ta de ce Ioana nu ajută, mi-a spus că avea manichiură.

Andrei a încercat să nu zâmbească.

— Și sâmbătă dimineață era la coafor și cosmetică.

— Exact. A venit la petrecere aranjată impecabil, iar eu abia am avut timp să-mi schimb hainele.

Elena s-a ridicat de la masă.

— Și anul trecut, și acum doi ani, am primit cadou doar de la tine și de la părinții mei. Așa că anul acesta nu mai fac asta.

— Dar mama nu se va descurca singură…

— Are doi copii. Pe tine și pe Ioana. Sunt sigură că veți reuși să puneți câteva farfurii pe masă fără mine.

Andrei a rămas tăcut câteva secunde.

— Și cum le explic tuturor de ce nu ești acolo?

Elena l-a privit direct.

— Nu mai fi copil. Nimeni nu va observa că lipsesc. Vor observa doar când va trebui adus ceva din bucătărie.

Apoi a adăugat:

— Eu nu mă simt parte din familia voastră la acele mese. Mă simt ca persoana care trebuie să muncească în timp ce ceilalți se distrează.

Andrei știa că avea dreptate.

Dar mama și sora lui nu gândeau la fel.

Pentru ele, Elena era „nora” și, prin urmare, trebuia să fie prezentă și să ajute. În zilele următoare au început să o sune, să-i trimită mesaje și să încerce să o facă să renunțe la planul ei.

— E doar o zi pe an.

— Suntem familie.

— Ce vor spune rudele?

Elena le-a ascultat fără să se certe.

Dar în seara de 19 septembrie, cu o zi înainte de aniversarea ei, Andrei a primit un telefon de la mama lui.

A închis și a rămas câteva secunde cu telefonul în mână.

Elena l-a observat.

— Ce s-a întâmplat?

Andrei a ridicat privirea.

— Mama tocmai mi-a spus ceva despre mâine…

— Ce?

Elena a văzut expresia de pe chipul lui și a înțeles că lucrurile se schimbaseră.

— Andrei, ce a făcut?

El a ezitat.

— A spus că, dacă nu vii la petrecerea ei, atunci…

S-a oprit.

Iar Elena, pentru prima dată, nu a mai fost sigură că problema era doar despre o aniversare.

— A spus că, dacă nu vii la petrecerea ei, atunci nu mai ești binevenită în casa ei.

Elena a rămas câteva clipe fără să spună nimic.

— Și tu ce i-ai răspuns?

— Că nu mi se pare normal. Dar mi-a spus că toată familia va fi acolo și că absența ta va fi o insultă.

Elena a zâmbit amar.

— O insultă? După ce trei ani am fost tratată ca femeia care trebuie să gătească și să strângă după toți?

Andrei și-a lăsat privirea în jos.

— Știu că ai dreptate.

— Atunci mâine mergi la mama ta. Eu merg la restaurant.

— Și dacă mă întreabă de ce?

— Spune-i adevărul.

A doua zi, Andrei a plecat singur la aniversarea mamei sale.

Elena s-a întâlnit cu prietenii ei la restaurant. Pentru prima dată după mult timp, nu a trebuit să pregătească nimic, să servească pe nimeni sau să verifice dacă mai sunt farfurii curate.

A râs, a primit flori și cadouri și, cel mai important, s-a simțit sărbătorită.

La casa mamei lui Andrei, însă, atmosfera era complet diferită.

După ce invitații s-au așezat la masă, Vera a observat că Elena lipsește.

— Unde este soția ta?

Andrei a răspuns calm:

— La ziua ei.

Mama lui a făcut o grimasă.

— A ales prietenii în locul familiei.

Atunci Ioana, care până în acel moment nu spusese nimic, a intervenit:

— Mamă, nu e chiar așa.

Vera s-a întors spre ea.

— Cum adică?

— Elena a făcut totul pentru noi în ultimii doi ani. Noi am venit, am mâncat și am plecat. Ea a rămas să strângă după toți.

Masa a amuțit.

Ioana a continuat:

— Iar eu am fost la manichiură în timp ce ea muncea. Și încă avem pretenția să vină și de ziua ei?

Vera nu a mai răspuns.

Andrei și-a ridicat paharul.

— Mamă, eu vreau să te sărbătoresc. Dar nu mai vreau să facem asta obligând-o pe Elena să muncească pentru noi.

Câteva minute mai târziu, Vera s-a ridicat și a plecat în bucătărie.

Acolo a găsit un teanc de farfurii, vase și resturi de mâncare.

Pentru prima dată, a înțeles ce făcea Elena în fiecare an.

Când Andrei s-a întors acasă, Elena încă era la restaurant.

— Cum a fost? l-a întrebat.

— Diferit.

— S-a supărat?

— La început. Apoi Ioana i-a spus adevărul.

Elena a zâmbit.

— Și?

— Mama a înțeles.

A doua zi, Vera a venit la ei.

Nu a venit să reproșeze nimic.

A venit cu un buchet de flori.

— Elena, îmi pare rău.

Elena a rămas surprinsă.

— Pentru ce?

— Pentru că te-am considerat noră înainte să te consider om. Am crezut că dacă faci parte din familie, trebuie să faci tot ce facem noi. Dar am uitat că și tu ai propria ta viață.

Apoi i-a întins florile.

— La mulți ani. Chiar dacă este cu o zi întârziere.

Elena a luat buchetul.

— Mulțumesc.

Vera a zâmbit.

— Și anul viitor nu mai organizăm nimic de ziua ta.

Elena a râs.

— Asta chiar vreau să aud.

Din acel moment, lucrurile s-au schimbat.

Aniversarea Verei a rămas aniversarea Verei. Ziua Elenei a devenit ziua Elenei.

Iar când familia se întâlnea, nimeni nu mai presupunea că femeia care intră ultima în casă trebuie să fie prima în bucătărie.

Elena nu s-a rupt de familie.

Doar a încetat să se sacrifice pentru a demonstra că face parte din ea.

Iar Andrei a înțeles, în sfârșit, că uneori nu trebuie să alegi între mama și soția ta.

Trebuie doar să ai curajul să-i spui mamei tale când greșește.