La trei dimineața m-a sunat fiica mea plângând și mi-a spus să vin urgent. Când am ajuns la spital, medicul îi acoperise deja trupul cu un cearșaf

La trei dimineața, telefonul meu a început să sune.

Era Ioana, fiica mea.

Când am răspuns, plângea atât de tare încât abia îi înțelegeam cuvintele.

— Mamă… te rog, vino… mi-e frică. El iar…

Apoi s-a auzit un zgomot puternic.

Și telefonul s-a închis.

M-am îmbrăcat în grabă și am plecat din apartamentul meu din Ploiești fără să mai pun nicio întrebare.

Dar n-am mai apucat să ajung la ea.

Când am intrat în spital, un medic a venit direct spre mine. Avea chipul obosit și evita să mă privească.

S-a apropiat de pat și a tras încet cearșaful peste fața fiicei mele.

— Îmi pare foarte rău…

Am simțit că mi se rupe ceva în interior.

— Ce s-a întâmplat?

Medicul a oftat.

— Soțul ei ne-a spus că a fost atacată de un hoț. A fost găsită grav rănită. Din păcate, nu a mai putut fi salvată.

Mihai, ginerele meu, stătea câțiva metri mai încolo.

Plângea.

Sau cel puțin încerca să pară că plânge.

Polițiștii îl ascultau cu atenție.

Le spusese că Ioana plecase singură de acasă și fusese atacată pentru bijuteriile pe care le purta.

Toată lumea îl privea cu milă.

Eu nu.

Pentru că fiica mea nu mă sunase ca să-și ia rămas-bun.

Mă sunase ca să vin.

Și era ceva în vocea ei care îmi spunea că știa că nu mai avea mult timp.

Înainte să plec din spital, am cerut să văd casa.

Am ajuns acolo spre dimineață.

Mihai era deja în sufragerie.

Masa era răsturnată. O veioză era spartă, iar într-un perete se vedea o urmă adâncă.

— Ce s-a întâmplat aici? l-am întrebat.

— Nu știu ce să mai fac! a izbucnit el. Mi-a murit soția! Am spus poliției totul. A ieșit să se plimbe și probabil a fost atacată.

M-am uitat la el.

— De un hoț?

— Da!

— Pentru bijuterii?

— Da!

Am tăcut câteva secunde.

— Atunci de ce medicul legist spune că rănile ei nu seamănă cu cele provocate de o cădere pe stradă?

Mihai a încremenit.

— Ce… ce vrei să spui?

— Că unele dintre răni par să fi fost provocate prin lovituri repetate.

— Nu știu nimic! Eu eram la duș!

L-am privit lung.

— Interesant.

— Ce e interesant?

— Ioana mi-a spus ieri că boilerul era stricat. Instalatorul trebuia să vină abia marți.

Pentru prima dată, Mihai nu a mai avut un răspuns.

Apoi și-a privit instinctiv mâna.

Pe antebraț avea câteva zgârieturi roșii.

— Astea? a spus el. Mi le-am făcut singur.

M-am apropiat.

— Seamănă cu urme de unghii.

A făcut un pas înapoi.

— De ce mă acuzi?!

— Nu te acuz.

Am deschis geanta.

— Încă.

Mihai m-a privit speriat.

— Ce ai acolo?

Am scos un obiect mic, împachetat într-o pungă transparentă.

Fața lui s-a albit.

Pentru că acel obiect nu fusese găsit pe stradă.

Fusese găsit în casa lui.

Și mai important, Ioana îl ascunsese cu doar câteva ore înainte să mă sune.

Mihai s-a uitat la mine fără să mai clipească.

— De unde ai asta?

Am făcut un pas spre el.

— Ioana mi l-a lăsat.

— Nu…

— Ba da.

Am ridicat punga între noi.

— Și dacă ceea ce cred eu este adevărat, atunci fiica mea știa că în noaptea aceea urma să i se întâmple ceva.

Mihai a început să tremure.

Iar când i-am spus ce se afla în acel obiect, expresia lui s-a schimbat complet.

Pentru că înăuntru era ceva care putea demonstra că povestea cu hoțul fusese o minciună.

Dar ceea ce am descoperit după aceea avea să fie și mai grav.

Ioana nu fusese prima femeie pe care Mihai încercase să o reducă la tăcere.

Mihai a rămas nemișcat când am ridicat punga transparentă.

Înăuntru era telefonul vechi al Ioanei.

— De unde îl ai? a întrebat el.

— L-am găsit în mașina ei.

Nu era însă doar un telefon.

Cu câteva zile înainte, Ioana îmi spusese că Mihai devenise din ce în ce mai agresiv și că se temea să rămână singură cu el. Nu voia încă să depună plângere, pentru că îi era frică de ce ar putea face.

Îmi ceruse doar să fiu atentă.

Iar în telefon găsisem conversațiile dintre ei.

Mesaje în care Mihai o amenința.

Mesaje în care îi cerea să semneze niște acte.

Și, cel mai important, o înregistrare audio făcută de Ioana cu câteva ore înainte să moară.

Am apăsat butonul.

Vocea fiicei mele s-a auzit încet:

— Dacă mi se întâmplă ceva, mama trebuie să știe că Mihai m-a amenințat. Am descoperit că a luat bani din contul nostru și a falsificat semnătura mea. Mi-e frică să nu afle că vreau să-l părăsesc.

Mihai a început să dea din cap.

— E o minciună!

Dar vocea Ioanei continua.

— Mamă, dacă auzi asta, nu-l crede. Și caută în sertarul din birou.

Am mers imediat în birou.

În sertarul indicat am găsit contracte, extrase bancare și copii după mai multe documente.

Mihai luase în secret peste 180.000 de lei din economiile lor și încercase să vândă un teren care îi aparținea Ioanei.

Dar mai era ceva.

În telefon exista o fotografie făcută chiar în seara morții.

Era o fotografie neclară, făcută accidental.

În oglinda din hol se vedea Mihai în spatele Ioanei.

În mână avea obiectul cu care o lovise.

Am sunat imediat poliția.

De data aceasta nu mai veniseră să-l compătimească.

Au venit să-l aresteze.

Mihai a încercat să fugă din casă, dar polițiștii l-au oprit înainte să ajungă la ușă.

— Nu am omorât-o! striga el.

Dar dovezile erau deja acolo.

Înregistrarea.

Mesajele.

Documentele falsificate.

Urmele de pe corpul Ioanei.

Și fotografia.

Ancheta a mai scos la iveală că Mihai încercase să construiască o poveste falsă despre un hoț pentru a-și ascunde crima.

În cele din urmă, instanța l-a condamnat pentru uciderea soției sale și pentru infracțiunile financiare comise împotriva ei.

A primit o pedeapsă de 25 de ani de închisoare.

Banii pe care îi luase au fost recuperați în mare parte, iar proprietățile Ioanei au revenit familiei.

Dar pentru mine nimic nu putea să-mi aducă fiica înapoi.

Au trecut luni până am reușit să intru din nou în casa ei fără să plâng.

Într-o zi, am găsit în sertarul din dormitor o fotografie cu noi două.

Pe spate, Ioana scrisese cu mâna ei:

„Dacă vreodată îți va fi dor de mine, amintește-ți că am fost fericită că te-am avut ca mamă.”

Am strâns fotografia la piept.

Atunci am înțeles de ce îmi telefonase în acea noapte.

Nu voia să moară singură.

Voia să-mi lase adevărul.

Și, chiar dacă nu am putut să-i salvez viața, am reușit să fac singurul lucru pe care mi-l ceruse în ultimele ei clipe:

să nu-l las pe omul care i-a luat viața să scape nepedepsit.

Iar în ziua în care Mihai a fost condamnat, am ieșit din tribunal cu fotografia Ioanei în mână.

Nu mai aveam o fiică.

Dar aveam adevărul.

Și pentru prima dată după mult timp, am putut să-i spun în gând:

— Am venit, Ioana. Așa cum mi-ai cerut.