Vecina mea, Corina, avea obiceiul să-mi ceară aproape orice lucru de care avea nevoie.

Începuse cu o scară.

Apoi îmi ceruse aparatul de spălat cu presiune, oala electrică, aparatul de gătit cu aburi, lada frigorifică și chiar tava mea preferată pentru friptură.

De fiecare dată, lucrurile se întorceau târziu, murdare sau cu câte o piesă lipsă.

Eu spuneam mereu „lasă, nu-i nimic”.

Până într-o marți, când a venit să-mi ceară mixerul mamei mele.

Era un mixer vechi, crem, cumpărat de mama în 1991. Îl folosise ani întregi pentru cozonaci, prăjituri și creme. După ce mama nu a mai fost, am păstrat mixerul ca pe unul dintre puținele obiecte care îmi aminteau de ea.

Când Corina mi-a cerut să i-l împrumut, am refuzat pentru prima dată.

— Pe acesta chiar nu vreau să-l dau. A fost al mamei mele.

Corina a râs.

— Hai, pentru un tort? Îți promit că îl aduc imediat.

— Prefer să nu.

A insistat atât de mult, încât până la urmă am cedat.

— Bine. Dar te rog să ai mare grijă de el.

— Normal! Doar nu-l duc la război.

Sâmbătă dimineața, când am deschis ușa, mixerul era pe verandă.

Nu sunase.

Nu mă anunțase.

Îl lăsase pur și simplu lângă ușă.

Când l-am ridicat, am văzut că era plin de cremă uscată. Era lipită pe carcasă, în jurul butoanelor și chiar în îmbinările aparatului.

L-am curățat aproape o jumătate de oră.

Apoi l-am băgat în priză.

Motorul a pornit cu un huruit puternic, a scrâșnit câteva secunde și s-a oprit.

Inima mi-a căzut.

Mixerul mamei mele, care funcționase zeci de ani, era acum stricat.

Am mers direct la Corina.

Când mi-a deschis ușa, ținea o cafea în mână.

— Corina, mixerul…

— A, da, mixerul.

— Nu mai funcționează.

A ridicat nepăsătoare din umeri.

— Era oricum vechi. Ar trebui să-ți cumperi unul nou.

Am rămas fără cuvinte.

— Tu l-ai stricat.

— S-a oprit în timp ce făceam crema. Aveam musafiri și mi-a stricat tot tortul.

Apoi a adăugat, de parcă eu eram vinovată:

— Data viitoare poate îmi dai unul care funcționează.

Atunci am înțeles că nu era vorba doar despre mixer.

Era vorba despre toate lucrurile pe care i le dădusem.

Despre tava arsă.

Despre lada frigorifică ținută săptămâni întregi.

Despre scara întoarsă după aproape o lună.

Despre faptul că niciodată nu spusese „mulțumesc”.

M-am uitat la ea și am zâmbit.

— Ai dreptate.

Corina a părut surprinsă.

— Vezi? Știam eu că înțelegi.

— Da. Am înțeles foarte bine.

M-am întors și am plecat.

Nu aveam de gând să mă cert cu ea.

Nu aveam să țip.

Nu aveam să-i cer bani pentru mixer.

Aveam alt plan.

A doua zi dimineață, am pregătit totul.

Și, pentru prima dată, am așteptat cu nerăbdare să aud bătaia ei în poartă.

Pentru că eram aproape sigură că, după ce văzuse cât de ușor obținuse lucrurile mele până atunci, Corina urma să-mi ceară ceva și mai important.

Iar de data aceasta, răspunsul meu avea să fie foarte diferit.

A doua zi, la ora nouă fix, am auzit poarta.

Știam deja cine era.

Corina a intrat zâmbind, ca și cum nimic nu se întâmplase.

— Bună! Am nevoie de un mic ajutor.

— Spune.

— Fac duminică o masă cu familia și am nevoie de lada ta frigorifică. Și poate și tava mare. Ah, și dacă tot ești acasă, mi-ar trebui și aparatul de spălat cu presiune.

Am privit-o câteva secunde.

Apoi i-am spus calm:

— Nu.

A clipit.

— Cum adică?

— Nu mai împrumut nimic.

A început să râdă.

— Hai, nu te supăra pentru mixerul ăla vechi.

— Nu sunt supărată pentru mixer. Sunt supărată că ani de zile am confundat bunătatea cu obligația.

Zâmbetul i-a dispărut.

— Dar eu sunt vecina ta!

— Tocmai. Și pentru că suntem vecine, vreau să ne respectăm.

A scos telefonul și a început să-mi enumere lucrurile pe care i le dădusem în ultimul an.

— Scara, lada, tava…

— Scara mi-ai adus-o după trei săptămâni și avea o treaptă ruptă. Tava mi-ai returnat-o arsă. Lada ai ținut-o aproape o lună.

Corina a tăcut.

Am continuat:

— Iar mixerul mamei mele mi l-ai returnat stricat și murdar. Nici măcar nu ți-ai cerut scuze.

Pentru prima dată, nu mai avea replică.

A doua zi am dus mixerul la un reparator din Brașov. După ce l-a desfăcut, mi-a spus că motorul fusese suprasolicitat și că în interior ajunsese cremă.

Reparația m-a costat 280 de lei.

I-am trimis Corinei factura.

Nu i-am cerut banii cu ceartă. I-am spus simplu:

— Dacă vrei să repari lucrurile între noi, achită reparația.

Două zile mai târziu, cei 280 de lei au intrat în contul meu.

Apoi, spre surprinderea mea, Corina a venit la poartă.

Nu mai avea zâmbetul acela ironic.

Ținea în mână o cutie.

— Am venit să-ți spun că am greșit.

În cutie erau câteva lucruri pe care le împrumutase de la mine și pe care le păstrase în garaj.

Le adusese pe toate.

— Nu mi-am dat seama cât de mult m-am obișnuit să iau de la tine fără să mă gândesc, a spus ea. Și când mi-ai spus „nu”, m-am enervat pentru că eram obișnuită să aud „da”.

Am privit-o.

— Nu vreau să fim dușmane, Corina. Dar nici nu mai vreau să-mi fie frică să spun nu.

A dat din cap.

— Înțeleg.

După câteva săptămâni, relația dintre noi s-a schimbat. Nu am devenit cele mai bune prietene, dar am început să ne salutăm, să mai stăm uneori la o cafea și, cel mai important, să ne respectăm limitele.

Mixerul mamei mele a continuat să funcționeze încă mulți ani.

De fiecare dată când îl porneam, îmi aminteam de mama.

Dar îmi aminteam și de lecția pe care o învățasem cu Corina:

Să fii un om bun nu înseamnă să le permiți altora să profite de tine.

Uneori, cel mai sănătos lucru pe care îl poți spune unui om este un simplu „nu”.

Iar după ce am spus acel „nu”, am descoperit că nu pierdusem o vecină.

Câștigasem, în sfârșit, respectul pe care nu știusem să-l cer.