A doua zi după nuntă m-au sunat de la restaurant:
— Veniți singură. Și nu-i spuneți soțului.
Atunci am înțeles că totul s-a terminat, deși încă purtam verigheta.
Radu plecase deja la serviciu. Mă sărutase, liniștit, sigur pe el. Eu, poștăriță în cartier de zece ani, îl cunoscusem într-o stație, pe ploaie. Crezusem că e începutul a ceva bun.
Îi plăcea casa bunicului meu din Bragadiru. Prea mult.
— O refacem puțin și valorează o avere, spunea.
La restaurant, în camera de supraveghere, am văzut adevărul.
Radu.
Și Ana.
Prietena mea. Cea care îmi aranjase voalul.
— Cât mai trebuie să mă prefac cu asta? a râs ea.
— Până semnează casa, a spus el. După… gata.
N-am plâns.
Am cerut filmarea.
— Și rezervați sala pentru mâine. O mică petrecere.
Acasă, el m-a luat în brațe.
— Mi-a fost dor de tine.
Am zâmbit. Am pus masa. Am ascultat.
Noaptea n-am dormit.
Casa bunicului fusese ridicată cu mâinile lui. Iar eu urma să o dau pe nimic.
A doua zi i-am sunat pe toți. Familie. Colegi. Pe ea.
— Veniți diseară. Să mai fim împreună.
Seara, sala era plină.
Radu zâmbea. Ana îmi făcea cu ochiul.
La un moment dat, el s-a ridicat:
— Soția mea e cel mai bun lucru din viața mea—
— Stai, am spus. Și eu am o surpriză.
Ecranul s-a aprins.
Cămara. Vocile lor.
Liniște.
— E un montaj! a strigat Ana.
Filmul a continuat.
— După ce semnează casa…
Furculițe căzute. Priviri. Rușine.
Radu s-a întors spre mine. Fața lui nu mai era a omului pe care îl știam.
Și atunci am înțeles că reacția lui avea să schimbe totul…
Radu s-a apropiat de mine cu pași rapizi. Nu mai zâmbea.
— Oprește prostia asta, a spus printre dinți.
— Nu, am răspuns calm.
În sală nu mai mișca nimeni. Doar ecranul continua.
— După ce semnează casa…
— E scos din context! a izbucnit el. Toată lumea știe cum se pot falsifica lucrurile!
S-a întors spre invitați, căutând sprijin. Nu l-a primit.
Șeful lui de la depou îl privea fix. Mătușa mea își făcea cruce.
Ana a încercat să se apropie de mine.
— Marina, te rog, hai să vorbim—
— Nu mai avem despre ce, i-am spus.
Am făcut un pas în față.
— Voiam doar un singur lucru, am spus clar, pentru toți. Să știți cu cine stau la masă.
Tăcere.
Radu a izbucnit:
— Și ce? Crezi că ești vreo victimă? Oricum nu era casa ta de fapt, nu înțelegi nimic din viață!
Am simțit cum sala se strânge în jurul lui.
— Ba da, am spus. Înțeleg foarte bine. De aceea nu am semnat nimic.
S-a oprit.
— Cum adică?
— Actele pe care le-ai pregătit… nu există. Nu le-am semnat ieri. Și nici nu le voi semna vreodată.
Pentru prima dată, l-am văzut pierzând controlul.
— Marina, nu face asta. Hai să mergem acasă și—
— Nu mai avem casă împreună.
Am scos verigheta și am pus-o pe masă, lângă paharul lui.
— Căsătoria asta s-a terminat înainte să înceapă.
Ana a început să plângă. Radu a rămas nemișcat.
Nimeni nu s-a ridicat să-i apere.
M-am întors spre invitați.
— Vă mulțumesc că ați venit. Petrecerea s-a terminat.
Am luat geanta și am ieșit din sală fără să mă uit înapoi.
Două săptămâni mai târziu, eram în curtea casei bunicului meu din Bragadiru.
Aerul mirosea a lemn vechi și a pământ ud.
Am deschis poarta și am intrat încet.
Era liniște.
Casa era încă acolo.
A mea.
Am scos cheia, am deschis ușa și am pășit înăuntru.
Pentru prima dată după mult timp, nu mai trebuia să împart nimic cu nimeni.
Și nici să cred pe cine nu merita.
