Conduc autobuzul școlar în comuna Paltinu, la poalele Obcinei, de douăzeci de ani. Am cincizeci și patru de ani și fac zilnic același drum: patruzeci și ceva de kilometri de drum pietruit, opt cătune pierdute prin pădure, șaizeci de copii dimineața, șaizeci înapoi seara. Salariul e mic, viața previzibilă, dar știu fiecare groapă din drum și fiecare nume din spatele unui ghiozdan. Mă cheamă Sorin.

Într-o după-amiază de octombrie, după ce am parcat în curtea școlii, l-am văzut pe Matei, băiat din clasa a cincea din Măgura, alergând spre mine cu un caiet vechi la piept. „Nea’ Sorine, aveți cinci minute? Uitați ce-am găsit la bunica.” Mi-a întins o carte ciobită, ediție ’70, cu ilustrații desenate cu tuș. „Citiți-ne o poveste?”

Am zis da. Am lăsat motorul să se răcească, i-am urcat pe câțiva în autobuz și le-am citit două pagini. S-au adunat alții, în tăcere, cum nu-i văd niciodată. Când am închis cartea, o fetiță m-a întrebat din spate: „Mai aveți cărți?” M-am bâlbâit: „Acasă… da.” „La noi biblioteca e încuiată de doi ani,” mi-a spus. „N-avem de citit.”

M-am întors seara acasă și am privit lung la rafturile din camera de zi: cinci sute de cărți adunate o viață, citite pe rândurile de așteptare ale nopților mele. Mi-a zis Elena, soția: „Ții la ele, Sorine.” „Țin. Dar la ce folos dacă prind doar praf?” Iar dimineața următoare am coborât la atelier și am bătut trei rafturi din scândură pentru partea din spate a autobuzului.

În prima zi am urcat cincizeci de cărți: povești, aventuri, romane pentru adolescenți, enciclopedii cu poze mari. Le-am lipit etichete cu numere, am improvizat un caiet de registru și le-am spus copiilor: „Luați câte una. O aduceți când o terminați. Apoi mai luați.” La început au luat cinci. Apoi cincisprezece. Peste o lună, toți aveau câte o carte în poală pe drumul spre școală. Autobuzul nu mai vuiam de țipete; foșnea de pagini.

Dar cincizeci de cărți s-au dovedit puține. Așa că am adus tot ce aveam. Rafturile s-au umplut, copiii schimbau titluri ca pe surprize. I-am văzut cum se schimbă: Matei, tăcutul din Măgura, îmi povestea acum despre Jack London. Maria, care abia lega două fraze, scria compuneri care o emoționau pe învățătoare. Alexandru, gălăgiosul, stătea cu urechile roșii, absorbit de un volum despre exploratori.

„Ce le faceți?” m-a întrebat învățătoarea din Capu’ Dealului. „La română au sărit cu două puncte într-un semestru.” „Le dau cărți,” am ridicat din umeri. „Atât.”

Am pus un anunț pe un grup local: „Caut donații de cărți pentru copii. Biblioteca pe roți – autobuzul școlar Paltinu.” În două săptămâni au venit pachete din Suceava, Iași, chiar și din București. N-am mai avut loc pe rafturi. Atunci mi-a venit ideea: cutii de lemn la intrarea în fiecare sat. Puncte de schimb. Lași o carte, iei o carte. Am bătut capace, am pus lacăte mici, am scris „Pentru copii” cu vopsea albă.

După șase luni circulau deja peste șase sute de cărți prin opt sate. La Evaluarea Națională, media la română a comunei a urcat de la 4 și ceva la peste 7. Directoarea m-a chemat cu emoție în cancelarie și mi-a arătat graficele. „O bibliotecă într-un autobuz ne-a schimbat copiii.” „Nu eu i-am schimbat,” i-am spus. „Cărțile. Și faptul că au ajuns la ei.”

Au venit apoi reporteri, camere, titluri pompoase. M-am simțit stingher. Eu doar am prins trei rafturi într-un autobuz. Dar o fundație m-a contactat și, în doi ani, am ajutat alte zeci de comune să-și monteze „biblioteci pe roți”.

Cel mai mult m-a atins însă o frază, într-o primăvară. Matei a urcat în autobuz, cu ochii strălucind: „Nea’ Sorine, am luat 10 la olimpiada județeană la română. Și… cred că vreau să mă fac scriitor.” L-am strâns în brațe. Mi s-a pus un nod în gât.

Conduc în fiecare dimineață pe același drum pietruit. Copiii citesc, râd, fac schimb de titluri. Știu acum că am pus volanul în slujba unei povești mai mari decât mine. Pentru că uneori educația nu înseamnă proiecte scumpe, ci o mână care întinde o carte și zice: „Ia. Lumea e mai mare decât crezi.”