Mi-am crescut singură fiul de cinci ani, Andrei, de când s-a născut. Fostul meu soț abia dacă l-a vizitat de câteva ori în toți acești ani. Acum patru luni, am început să mă întâlnesc cu Mihai. Părea bărbatul ideal — profesor de istorie, calm, educat, răbdător și cu o dragoste vizibilă pentru copii. Când i l-am prezentat lui Andrei, s-au înțeles din prima clipă.

Recent, Mihai ne-a invitat la casa părinților lui de pe malul mării, în Eforie. „Un weekend de relaxare, aer curat și liniște,” mi-a spus. Părea perfect, așa că am acceptat.

Când am ajuns acolo, Mihai ne-a dus direct să ne arate vechea lui cameră. Nimic nu se schimbase de când plecase la facultate. Posterele de pe pereți, cărțile de liceu, chiar și patul copilăriei lui erau la locul lor. El încă dormea acolo când venea în vizită.

După ce ne-am instalat, am coborât în living, unde Mihai discuta cu părinții lui în bucătărie, iar Andrei a rămas sus, fascinat de cutia cu mașinuțe și jucării vechi.

Stăteam relaxată pe canapea, sorbind dintr-un pahar cu limonadă, când am auzit pași precipitați pe scări. Andrei a apărut palid, cu ochii mari, speriați. M-a apucat strâns de mână și a șoptit cu voce tremurată:

— Mami, trebuie să plecăm acum!

— Ce s-a întâmplat, puiule? — am întrebat, simțind cum inima mi-o ia la galop.

Andrei își mușca buza, încercând să-și găsească cuvintele.

— Am găsit o cutie ciudată sub patul lui Mihai… Trebuie să plecăm!

Îi tremura vocea, iar ochii îi fugeau spre scări, de parcă cineva l-ar fi putut auzi.

Am simțit cum stomacul mi se strânge, dar mi-am forțat vocea să rămână calmă:

— Stai aici, lângă mine. Nu te mișca.

Am urcat repede în cameră. Respirația îmi era sacadată, iar palmele ude de emoție. Am dat la o parte pătura aruncată neglijent și m-am aplecat. Sub pat era o cutie de carton.

Am tras-o spre mine, simțind cum îmi tremură genunchii. Am ridicat încet capacul.

În clipa aceea, sângele mi s-a oprit în vine. În cutie erau…

Am ridicat capacul cutiei și am simțit cum inima îmi sare din piept.

Înăuntru erau fotografii — zeci, sute de fotografii cu mine și cu fiul meu, făcute pe ascuns. La grădiniță, în parc, în fața blocului, chiar prin perdelele apartamentului nostru.

Pe fundul cutiei era un carnețel. L-am deschis cu mâinile tremurânde. Scrisul mărunt spunea:

„Sunt ai mei. Nimeni nu are dreptul la ei. O să-i am pentru totdeauna.”

Am scăpat caietul pe podea, iar atunci am auzit pași în spatele meu. M-am întors brusc. Mihai stătea în ușă. Nu mai zâmbea.

— Știi, n-ar fi trebuit să vezi asta, — a spus cu o voce rece, metalică.

Am făcut un pas în spate, cu cutia la piept, dar el a pășit spre mine.

— Acum, — a continuat, — nu mai poți pleca nicăieri.

În clipa aceea, ușa camerei s-a trântit violent, iar cheia s-a răsucit în broască din exterior. Am rămas captivă, cu fiul meu pe hol și cu Mihai în fața mea, apropiindu-se încet, cu ochii scânteind nebunește.

Și atunci am înțeles: vacanța asta nu fusese niciodată o invitație. Era o capcană.