Când profesoara Anei, doamna Ionescu, a văzut-o ezitând să plece cu tatăl vitreg după ore, a simțit un nod în stomac. Ana, o fetiță de 10 ani mereu veselă și vorbăreață, părea astăzi neliniștită, strângându-și rucsacul la piept și privind în jur ca și cum ar fi căutat pe altcineva.

„Hai, Ana,” a spus bărbatul, un tip masiv pe nume Radu, cu o voce prea apăsată. „Mergem acasă.”

Ana a făcut un pas înapoi. Fața i s-a albit.

„Eu… cred că mai aștept pe mama.”

Doamna Ionescu a simțit cum i se strânge inima. Privirea Anei trăda teamă, nu sfială. S-a apropiat, cu zâmbetul blând, dar cu inima bătând nebunește.

„Bună, Radu. Totul e în regulă?”

Radu a zâmbit fals, strângând mai tare volanul cheilor din mână.

„Da, desigur. Loredana mi-a spus să o iau eu azi. E prinsă la serviciu.”

Doamna Ionescu s-a uitat din nou la Ana. Fetița își mușca buza, cu lacrimi în colțul ochilor.

„Ana,” a întrebat-o încet, „ți-a spus mama ta că Radu vine să te ia?”

Ana a clătinat ușor din cap.

„Nu… ea e plecată… la Cluj… de două zile.”

Întreaga sală de clasă s-a făcut brusc tăcută. Doamna Ionescu a simțit cum i se ridică părul pe ceafă.

„Radu,” a spus ea calm, dar ferm, „cred că ar fi mai bine să rămâneți puțin. Aș vrea să verific ceva cu mama Anei.”

Zâmbetul bărbatului s-a transformat într-o grimasă rece.

„Nu e nevoie de asta,” a spus, încercând să o prindă pe Ana de braț.

Dar Ana s-a smuls și s-a ascuns în spatele profesoarei.

„Nu vreau să merg!” a strigat.

În acel moment, un zgomot de ușă s-a auzit din hol.

O femeie a intrat în fugă, palidă, cu părul ciufulit — *Loredana.*

„Ana!” a strigat ea, trăgându-și copilul în brațe. „Dumnezeule… ce faci aici?”

Doamna Ionescu a rămas încremenită.

„El a spus că dumneavoastră—”

„Nu,” a tăiat-o femeia, cu voce tremurată. „Eu… eu am depus plângere. Poliția îl caută de două zile.”

Toți au înghețat. Radu a făcut un pas înapoi, privirea i s-a întunecat, iar ușa de la intrare s-a trântit de perete.

Se auzeau pași grăbiți pe coridor, dar nu era clar — erau polițiștii… sau altcineva?

Radu a zâmbit strâmb, cu o privire de gheață.

„E prea târziu,” a murmurat. „N-ar fi trebuit să te bagi, doamnă profesoară.”

Apoi, totul s-a întâmplat foarte repede.

Totul s-a întâmplat într-o clipă.

Radu a smuls un obiect din buzunar — o lamă mică, strălucind sub lumina de neon. Ana a țipat, iar Loredana a făcut un pas în fața ei, scutindu-și copilul instinctiv.

„Nu face asta!” a strigat doamna Ionescu, ridicând mâinile. „Radu, gândește-te la Ana! E copilul tău!”

El a râs, un râs scurt, fără suflet.

„Nu e copilul meu. N-a fost niciodată. Dar tu, Loredana… tu o să regreți că ai fugit.”

În clipa următoare, din hol s-au auzit strigăte:

„POLIȚIA! STAI PE LOC!”

Radu s-a întors brusc, ezitând. A fost suficient. Doamna Ionescu a apucat stingătorul de incendiu de lângă ușă și l-a lovit cu toată puterea.

Lama a zburat pe podea, iar Radu s-a prăbușit, gemând.

Polițiștii au năvălit în clasă, țipete, ecouri, miros de praf. În câteva secunde, bărbatul era imobilizat.

Ana tremura în brațele mamei ei. Loredana plângea fără sunet, cu respirația tăiată. Doamna Ionescu s-a lăsat pe un scaun, abia conștientă că mâinile îi sângerau ușor.

Unul dintre polițiști a ridicat lama de pe jos și a privit-o atent.

„Doamnă,” a spus el către Loredana, „ați avut noroc. Dacă nu era profesoara…”

Dar Loredana nu-l mai asculta.

Ținea strâns la piept un bilețel mototolit, pe care îl găsise în buzunarul jachetei Anei.

Pe hârtie scria, cu litere tremurate:

> „Dacă mama nu vine azi, spune-i doamnei Ionescu că *Radu minte.* Și că mi-e frică.”

Semnat: **TATI.**

Loredana a încremenit.

„Scrisul ăsta… e al lui Mihai,” a șoptit. „Tatăl adevărat al Anei. El a murit acum trei luni…”

Polițistul a privit-o confuz, dar doamna Ionescu a simțit cum i se ridică pielea pe brațe.

„Cum adică… *a murit*?”

Loredana s-a uitat în gol, palidă ca varul.

„Am primit un telefon săptămâna trecută,” a spus ea încet. „Cineva m-a anunțat că… *trupul lui Mihai n-a fost găsit niciodată.*”

Toți au amuțit.

În liniștea aceea apăsătoare, o adiere rece a trecut prin clasă. Pe fereastră, o umbră s-a mișcat pentru o clipă, apoi a dispărut în lumina palidă a amurgului.

Ana a strâns biletul în palmă și a șoptit abia auzit:

„Doamna Ionescu… tati a zis că o să se întoarcă după mine.”

Și undeva, în curtea pustie a școlii, o ușă s-a trântit singură.