Am ajuns acasă epuizată, cum ajung mereu. Zece ore la birou, trafic care m-a făcut să vreau să urlu și, peste toate, cererile de ultim moment ale șefului încă îmi zbârnâiau în cap. Tot ce-mi doream era o bucătărie curată, poate un duș fierbinte și cinci minute de liniște.

În schimb, am intrat direct în haos.

Chiuveta era plină de farfurii, tigăi grase și căni care păreau lăsate acolo de zile întregi. Cutii de mâncare comandată zăceau pe blat, iar un miros acru m-a lovit ca o palmă. M-am oprit în loc, cu geanta încă pe umăr.

„*Radu*?” am strigat.

„Da, iubito,” a venit răspunsul din sufragerie. Vocea lui era relaxată, de parcă totul era în regulă.

L-am găsit tolănit pe canapea, cu joystick-ul în mână, firimituri pe tricou. Nici măcar nu a pus pauză jocului până n-am blocat ecranul.

„Îți bați joc de mine?” am întrebat.

A clipit, mai deranjat de mine decât vinovat. „Ce?”

„Bucătăria arată ca o groapă de gunoi, *Radu*.”

A dat din mână. „Lasă, rezolv eu.”

„Când? Mâine? Săptămâna viitoare? Eu am muncit toată ziua, iar tu ai stat acasă. Ce-ai făcut exact?”

„Am trimis câteva aplicații. M-am mai jucat puțin. Adică, nu pot să caut job non-stop.”

Râsul care mi-a scăpat n-a avut nimic vesel. „Și atunci ai decis să lași totul pentru mine? Crezi că asta e treaba mea?”

Maxilarul i s-a încordat. „Exagerezi. Sunt doar niște vase.”

Și asta a fost — felul în care a spus *doar niște vase*, de parcă eu eram nebuna, de parcă furia mea era problema și nu lenea lui.

Nu-mi amintesc să fi scăpat geanta din mână, dar îmi amintesc cum am intrat în bucătărie, am luat o farfurie de deasupra teancului și am aruncat-o de perete. S-a spart, sunetul sec și final. *Radu* a sărit în picioare, înjurând, dar nu i-am dat șansa să mai spună ceva.

Am rămas cu respirația grea, privind cioburile împrăștiate pe podea. Inima îmi bătea nebunește, dar în mine nu mai era teamă. Era claritate.

„Gata,” am spus, cu voce scăzută dar tăioasă. „Nu mai pot.”

*Radu* a făcut un pas spre mine, cu fața înroșită. „Nu poți ce? Să suporți câteva vase nespălate? Ești ridicolă.”

L-am privit drept în ochi. „Nu e vorba de vase. E vorba de tine. De faptul că eu trag ca un animal și tu îți pierzi viața pe canapea, tratându-mă ca pe o menajeră. Și, mai rău, crezi că e normal.”

A deschis gura să răspundă, dar am ridicat mâna, oprindu-l. „Nu mai spune nimic. Pentru că nu există scuze care să schimbe realitatea: eu port tot greul, iar tu nici măcar nu vezi. Și nu vreau să mai trăiesc așa.”

Am mers în dormitor, am scos geanta de voiaj pe care o țineam pentru concedii și am început să-mi strâng hainele. De data asta, mâinile nu-mi tremurau.

El m-a urmărit până în prag, dar n-a încercat să mă oprească. Doar m-a privit, neputincios, în timp ce închideam fermoarul.

„Unde te duci?” a șoptit.

Am ridicat geanta și am trecut pe lângă el. „Departe de tine.”

Când am închis ușa în urma mea, nu am mai simțit vină, nici furie. Doar o liniște rece, definitivă.

Pentru că în acea noapte nu s-a spart doar o farfurie.

S-a spart căsnicia noastră.

Definitiv.