COLEGA MEA DE LA SERVICIU ÎMI ADUCEA ÎN FIECARE ZI PLĂCINTE, IAR EU LE DĂDEAM PE TOATE UNEI PISICI DE PE STRADĂ. DUPĂ O LUNĂ, POLIȚIA A ÎMPREJMUIT DINTR-ODATĂ TOT SPAȚIUL VERDE DIN MIJLOCUL STRĂZII.

Mă numesc Cătălin și, dacă nu ar fi existat pisica aceea murdară de pe marginea bulevardului, probabil că astăzi aș fi fost mort.

Lucram într-o firmă de asigurări unde aproape toată lumea era fals amabilă și permanent obosită. Genul acela de birou în care oamenii îți zâmbesc în ședințe și te bârfesc imediat ce ieși din încăpere.

Singura persoană care părea sincer drăguță era Nicoleta.

Lucra la contabilitate, avea vreo treizeci și cinci de ani și obișnuia să îmi aducă aproape zilnic plăcinte făcute „de mama ei”.

— „Ești prea slab,” îmi spunea râzând.

La început mi s-a părut simpatic.

Apoi a devenit aproape obsesiv.

În fiecare dimineață apărea cu altceva:

plăcintă cu brânză.

Cu mere.

Cu carne.

Dacă refuzam, părea jignită.

Așa că luam pachetul și îi mulțumeam politicos.

Doar că exista o problemă.

Eu nu suportam plăcintele.

Pur și simplu nu îmi plăceau.

Așa că în fiecare zi, în drum spre casă, mă opream lângă un spațiu verde dintre două blocuri unde trăia o pisică vagaboandă portocalie pe care o poreclisem Profesorul.

Animalul mă aștepta aproape mereu pe aceeași bancă ruptă.

Și în fiecare seară îi dădeam plăcintele.

Pisica le devora instant.

A devenit rutina noastră timp de aproape o lună.

Într-o joi însă, după ce am ieșit mai târziu de la birou, am observat ceva ciudat.

Profesorul nu era acolo.

Am fluierat.

Nimic.

M-am apropiat de bancă și atunci l-am văzut.

Mort.

Întins lângă gard, rigid, cu urme de spumă uscată în jurul gurii.

Mi s-a strâns stomacul instant.

La început mi-am spus că poate mâncase ceva stricat.

Dar exact în momentul în care am ridicat una dintre plăcintele rămase lângă el, am observat mirosul.

Ciudat.

Metalic.

În seara aceea nu am dormit aproape deloc.

Iar a doua zi dimineață, când Nicoleta mi-a întins zâmbind altă plăcintă și m-a întrebat:

— „Ți-au plăcut cele de ieri?”

Am simțit pentru prima dată frică adevărată.

Pentru că femeia aceea mă privea prea atent.

Prea interesată de răspuns.

Am mințit și i-am spus că au fost foarte bune.

Atunci a zâmbit relaxată.

Iar în clipa aceea am înțeles că dacă îi spuneam adevărul… ceva foarte rău s-ar fi putut întâmpla.

În aceeași după-amiază am dus una dintre plăcinte la un prieten veterinar.

Două zile mai târziu m-a sunat complet panicat.

— „Cătălin… cine ți-a dat asta?”

Mi-a spus că în mâncare erau urme clare de otravă pentru șobolani, într-o doză suficientă cât să omoare lent un adult.

Am simțit atunci că mi se oprește inima.

Dar partea cea mai șocantă încă nu venise.

Pentru că în dimineața următoare, când am ajuns la muncă, strada era plină de poliție.

Iar spațiul verde unde hrăneam pisica fusese împrejmuit complet cu bandă galbenă.

Și exact atunci am înțeles că moartea Profesorului nu fusese singurul lucru pe care încercase cineva să îl ascundă sub pământul acela.

---

Polițiștii și criminaliștii săpau exact în locul unde stătea de obicei pisica.

Am rămas nemișcat pe trotuar privind scena, iar stomacul mi se strângea cu fiecare secundă.

După nici zece minute au scos primul sac negru.

Apoi încă unul.

Și încă unul.

Nu erau animale.

Erau oase umane.

Mi s-a făcut instant rău.

În câteva ore, toată zona devenise un haos de mașini de poliție, reporteri și oameni speriați.

Anchetatorii au descoperit că sub spațiul verde fusese îngropat ilegal, cu ani în urmă, trupul unui bărbat dispărut niciodată găsit.

Un fost angajat al aceleiași firme unde lucram și eu.

Iar când au făcut legătura dintre victimă și companie, ancheta a explodat complet.

Bărbatul dispăruse după ce amenințase că va denunța o schemă uriașă de fraudă financiară și spălare de bani în interiorul firmei.

Cazul fusese clasat la vremea respectivă ca dispariție voluntară.

Doar că Profesorul obișnuia să sape exact în zona aceea.

De aceea îl vedeam mereu murdar de pământ.

Și exact de aceea cineva voise să îl omoare.

Pentru că animalul începuse să scoată la suprafață fragmente osoase.

Când poliția a început să verifice camerele și istoricul angajaților vechi, numele Nicoletei a apărut imediat.

Nu era doar o colegă prea amabilă.

Era sora bărbatului care condusese firma în perioada dispariției.

Iar când anchetatorii au aflat că îmi petreceam pauzele hrănind pisica din acel spațiu verde și că vorbisem de câteva ori în birou despre „ciudatele gropi săpate de animal”, au înțeles motivul.

Nicoleta crezuse că începusem să bănuiesc ceva.

Și încercase să mă otrăvească înainte să spun cuiva.

Când au arestat-o, femeia continua să susțină că plăcintele erau „un gest de prietenie”.

Doar că testele toxicologice și mesajele găsite în telefonul ei au distrus complet povestea.

Într-unul dintre ele scria:

„Trebuia rezolvat înainte să înceapă să întrebe prea multe.”

În seara în care totul s-a terminat, m-am dus iar la spațiul verde.

Banda poliției flutura încă printre copaci.

Iar lângă bancă era o fotografie mică pusă de cineva din cartier.

Cu Profesorul.

Am stat acolo mult timp fără să spun nimic.

Pentru că adevărul era simplu și absurd în același timp:

o pisică vagaboandă îmi salvase viața fără să știe.

Și, în același timp, scosese la lumină un mort pe care oameni puternici încercaseră ani întregi să îl ascundă sub pământ și uitare.