După ce am născut, doar fiica mea a rămas cu mine în salon. Dintr-odată, a stins toate luminile. Mi-a șoptit urgent:

— Mamă, ia copilul și ascunde-te în patul de alături… acum!

Mi-am strâns nou-născutul la piept și m-am ghemuit, în timp ce pași răsunau pe hol. Fiica mea a tras pătura peste noi și și-a ținut respirația. Ușa… s-a deschis încet.

După naștere, rămăsesem doar eu și Ilinca în salonul de la maternitatea din București. Soțul meu, Andrei, plecase acasă după două nopți nedormite.

Era trecut de miezul nopții. Secția devenise ciudat de liniștită.

Băiețelul meu, Matei, dormea liniștit în pătuțul de lângă mine.

Ilinca stătea în fotoliu, pe telefon. Insistase să rămână cu mine.

Apoi, fără niciun avertisment, s-a ridicat și a stins lumina.

Salonul a căzut în întuneric.

— Ilinca? am șoptit.

A venit repede lângă mine. Era palidă.

— Mamă… ia copilul și ascunde-te. Acum.

Inima mi-a sărit din piept.

— Ce s-a întâmplat?

— E cineva pe hol… a spus numărul salonului tău.

Nu am mai întrebat nimic.

L-am luat pe Matei și m-am strecurat în patul de lângă perdea. Ilinca a tras perdeaua și s-a lipit de mine.

Pași.

Lenti. Siguri.

A tras pătura peste noi. Îi simțeam mâinile tremurând.

Clanța s-a mișcat.

Ușa s-a deschis.

O fâșie de lumină a tăiat întunericul.

Am privit printre perdea.

Un bărbat.

Nu era medic.

Nu era asistent.

Îmbrăcat în negru. Cu șapcă.

S-a dus direct la pătuț.

La copil.

Am simțit cum mi se oprește sângele.

A privit câteva secunde.

Apoi a murmurat:

— Salonul greșit…

S-a întors spre ușă.

Dar înainte să iasă…

s-a oprit.

Și-a întors capul încet.

Privirea lui s-a fixat exact pe perdeaua în spatele căreia eram.

Și atunci… a făcut un pas spre noi.

Am simțit cum Ilinca își înfige degetele în brațul meu.

Nu respira.

Nici eu.

Pașii lui s-au apropiat încet de perdea.

Fiecare pas suna mai tare decât ar fi trebuit.

S-a oprit chiar în fața noastră.

Am strâns copilul la piept, simțind cum inima îmi bate atât de puternic încât eram sigură că o aude.

Mâna lui s-a ridicat.

A atins marginea perdelei.

Și atunci…

vocea Ilincăi a rupt liniștea.

— Am sunat deja la poliție.

A spus-o clar. Fără să tremure.

Bărbatul a încremenit.

Pentru o fracțiune de secundă.

Apoi a tras perdeaua brusc.

Lumina de pe hol ne-a lovit în față.

Ne-am privit.

Ochii lui s-au dus imediat la copil.

— Dă-mi-l.

Vocea lui era joasă. Hotărâtă.

M-am tras instinctiv înapoi.

— Pleacă!

Ilinca s-a ridicat în fața mea, deși tremura.

— Poliția e pe drum!

Pentru o clipă, am crezut că o să sară pe noi.

Dar atunci…

sirenele.

Aproape. Din ce în ce mai aproape.

Privirea lui s-a schimbat.

A înjurat printre dinți.

A făcut un pas înapoi.

Apoi încă unul.

Și a fugit.

Ușa s-a trântit.

Am rămas nemișcate câteva secunde.

Apoi am izbucnit în plâns.

Nu de frică.

De eliberare.

Ilinca m-a strâns în brațe.

— E gata… a șoptit.

Dar nu era.

Câteva minute mai târziu, poliția era în salon.

Am povestit tot.

Au verificat camerele.

Au blocat secția.

Unul dintre agenți s-a întors spre mine, serios.

— Nu a fost o greșeală de salon.

Mi s-a strâns stomacul.

— Cum adică?

A ezitat o clipă.

— Bărbatul a mai fost văzut aici. De două ori în ultimele săptămâni.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

— Și…?

— De fiecare dată… a intrat în saloane unde erau nou-născuți.

Am privit copilul din brațele mele.

— Ce voia?

Polițistul nu m-a menajat.

— Să-i ia.

Liniștea care a urmat a fost mai grea decât tot ce trăisem până atunci.

Am strâns copilul mai tare.

Și atunci am înțeles:

dacă Ilinca nu ar fi fost acolo în noaptea aceea…

nu l-aș mai fi avut în brațe.