EU AM FOST CEL CARE A DIVORȚAT DE SOȚIA MEA.
FEMEIA PE CARE O IUBEAM MAI MULT DECÂT ORICE.

Există divorțuri după care îți urăști fostul partener.
Și există divorțuri după care… nu mai poți urî decât pe tine.

Eu am cerut divorțul.

De la Ana.
Femeia fără de care nu-mi imaginam viața.

Eram împreună de aproape zece ani. Ne-am cunoscut în Iași, apoi ne-am mutat în București. Am crescut împreună, fără ajutor, fără siguranță.

Nu eram perfecți.
Dar eram… noi.

După nuntă au început întrebările.

— Când vine copilul?

La început am râs.

Apoi au venit analizele. Medicii. Tăcerile.

Și familia mea.

— Un bărbat are nevoie de o familie completă.
— Poate problema nu e la el.

Ana nu răspundea niciodată.

Doar tăcea.

Și eu… nu o apăram.

Asta a fost greșeala mea.

Nu ce spuneau ei.

Ci faptul că eu nu spuneam nimic.

Încet, am început să mă îndepărtez.

Până într-o zi.

— Nu mai pot, i-am spus.

Nu a plâns.

— Ești sigur? a întrebat.

Am spus da.

Și am pierdut-o.

Divorțul a fost rapid.

Familia mea era mulțumită.

Eu… nu.

Au trecut trei luni.

Într-o seară, telefonul a vibrat.

Ana.

Un singur mesaj:

„Mi-e rău.”

Am sunat-o.

Nu a răspuns.

Am plecat imediat.

Când am ajuns, ușa era descuiată.

Am intrat.

Liniște.

— Ana?

Nimic.

Am găsit-o în dormitor.

Pe podea.

Nemişcată.

Telefonul lângă ea.

Ecranul aprins.

Cu mesajul trimis către mine.

Am îngenuncheat lângă ea.

— Ana…?

Nu răspundea.

Am pus mâna pe ea.

Și atunci am simțit—

telefonul ei a vibrat.

Un mesaj nou.

De la un număr necunoscut.

L-am deschis.

Și după primul rând…

am înțeles că nu familia mea o distrusese.

Ci că cineva… o urmărise de mult timp.

Am deschis mesajul.

Mâinile îmi tremurau.

Primul rând m-a lovit direct:

„Nu trebuia să vii atât de repede.”

Am simțit cum îmi îngheață sângele.

Am citit mai departe.

„Dacă nu divorțai de ea… nu ajungeam aici.”

Am ridicat privirea din telefon.

Camera părea brusc mai mică.

Mai apăsătoare.

— Cine…? am șoptit.

Nimeni nu a răspuns.

Am privit din nou ecranul.

Alt mesaj.

„Tu ai lăsat-o singură.”

Respirația mi s-a tăiat.

Am strâns telefonul în mână.

— Cine ești?!

Atunci… am auzit.

Un sunet.

Ușa de la intrare.

Încet.

Ca și cum cineva nu se grăbea.

M-am ridicat brusc.

Inima îmi bătea în gât.

Pași.

În hol.

Apoi… liniște.

Am făcut un pas.

Încă unul.

— Cine e acolo?

Nimic.

Am ieșit din dormitor.

Holul era gol.

Dar ușa…

era întredeschisă.

Și atunci telefonul din mâna mea a vibrat din nou.

Am coborât privirea.

Ultimul mesaj:

„Nu e prea târziu să înțelegi… dar e prea târziu să o mai salvezi.”

În acel moment… din spatele meu—

am auzit respirația cuiva.