Mă numesc Mariana și am crezut că fac ce trebuie.

De doi ani, viața mea se învârte în jurul telefonului. În fiecare lună, aproape la aceeași dată, suna.

— „Mamă, mai avem nevoie de puțin pentru acoperiș…”
— „Mamă, nu ne ajung pentru gard…”
— „Mamă, ne-au cerut bani pentru racorduri…”

Și eu… le dădeam.

Nu întrebam prea mult. Pentru că e copilul meu. Pentru că voiam să știu că au un cămin mai bun decât am avut eu.

Locuiesc în Galați, singură, într-un apartament mic. Am strâns bani o viață întreagă. Pensie mică, economii puține… dar le-am împărțit fără să clipesc.

— „O să vezi, mamă, ce frumos o să fie,” îmi spunea fiica mea.

Și visam și eu cu ea.

O casă. Curte. Liniște.

După doi ani, mi-am spus că e momentul să o văd.

— „Venim noi după tine,” mi-au zis.

Dar am simțit ceva… o ezitare.

Așa că m-am dus singură.

Când am ajuns în satul de lângă Brăila unde spuneau că construiesc… am simțit imediat că ceva nu e în regulă.

Nu era nicio casă nouă.

Am întrebat o vecină.

— „Familia lui Andrei?” m-a întrebat.

— „Da… fiica mea și ginerele.”

Femeia s-a uitat lung la mine.

— „Doamnă… nu construiesc nimic.”

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

— „Cum adică?”

— „Au cumpărat casa asta acum doi ani… gata făcută.”

Am înghețat.

— „Și banii…?”

A dat din umeri.

— „Nu știu… dar sigur nu în construcție s-au dus.”

Am simțit că nu mai pot respira.

Am mers la poartă.

Când au deschis… fețele lor au spus tot.

— „Mamă… nu trebuia să vii…”

Am intrat fără să spun nimic.

Casa era complet mobilată. Terminată. De mult.

— „Unde sunt banii?” am întrebat încet.

Fiica mea a început să plângă.

Ginerele a tăcut.

— „Spune-mi adevărul.”

Tăcere.

Atunci am văzut pe masă niște hârtii.

Contracte.

Rate.

Și un nume… pe care nu-l mai văzusem.

Am simțit cum mi se face rău.

Pentru că… banii mei nu merseseră nici la casă.

---

Am luat foile cu mâinile tremurânde.

Credite. Jocuri de noroc. Împrumuturi rapide.

Numele ginerelui meu apărea peste tot.

M-am uitat la el.

— „Aici s-au dus banii mei?”

Nu a răspuns.

Fiica mea plângea.

— „Mamă… nu am știut… la început…”

Am simțit cum mă prăbușesc.

— „La început?”

A dat din cap.

— „A zis că e doar o perioadă… că recuperează… și apoi… a fost prea târziu…”

M-am așezat pe un scaun.

Ani de zile.

Minciuni.

Telefon după telefon.

Speranță după speranță.

— „Și eu?” am întrebat încet. „Eu unde eram în toată povestea asta?”

Nimeni nu a răspuns.

Am plecat în acea zi fără să mai spun nimic.

Nu am țipat.

Nu am plâns.

Doar… am plecat.

În lunile următoare, am tăiat orice ajutor.

Am rămas cu pensia mea mică și cu liniștea mea.

Fiica mea m-a sunat de multe ori.

— „Mamă… iartă-mă…”

Nu am știut ce să spun.

Pentru că nu banii m-au durut cel mai tare.

Ci faptul că m-a mințit.

Într-o seară, am realizat ceva simplu și greu în același timp:

Am vrut să le construiesc o casă.

Dar, fără să știu…

am construit o minciună.