**FIUL MEU A VĂZUT DIN GREȘEALĂ TESTAMENTUL ȘI M-A PUS SĂ-MI FAC BAGAJUL IMEDIAT**

Încă nu-mi vine să cred ce s-a întâmplat. Așteptam un mesaj de la avocatul meu când, în loc de asta, m-a sunat fiul meu:

El: „Mamă! Am două lucruri să-ți spun. În primul rând, domnul Stănescu mi-a trimis din greșeală testamentul tău nou… și vreau să-ți faci bagajul imediat.”

Eu: „Radu… Ești supărat din cauza testamentului? Te rog, lasă-mă să-ți explic…”

El: „Nu am nevoie de explicațiile tale, mamă. Am nevoie să ai bagajele făcute și să fii gata de plecare până la ora 16:00,” a spus Radu și a închis.

Am rămas cu telefonul în mână, cu inima bubuind. Am crezut că Radu va înțelege… El fusese mereu cel care stătuse alături de mine, care mă ajutase și mă luase la el acasă după ce am rămas singură.

Am privit valiza printre lacrimi.

La ora 16:00 fix, a apărut, punctual ca întotdeauna. Am încercat să-i explic, dar n-a vrut să audă nimic! Mi-a luat bagajele, le-a pus în portbagaj și am pornit la drum. Nu mi-a spus unde mergem.

Am condus ore întregi, iar eu simțeam cum tensiunea crește. Când în sfârșit am ajuns, am rămas fără cuvinte.

Am privit clădirea din fața mea, apoi m-am întors spre el:

— „Radu… Spune-mi că glumești.”

În fața lor se ridica o clădire cenușie, cu garduri înalte și ferestre acoperite cu gratii. Ioana a încremenit.

— „Radu… Spune-mi că glumești.”

El a rămas nemișcat, cu privirea fixă. Apoi a rostit rece:

— „Nu glumesc, mamă. Aici vei rămâne.”

Femeia a simțit cum picioarele i se înmoaie. O lacrimă i-a alunecat pe obraz în timp ce încerca să înțeleagă ce se întâmplă.

— „De ce? Eu sunt mama ta… Tu ai fost singurul meu sprijin…”

Radu a închis portbagajul, fără să o privească.

— „Am citit tot, mamă. Ai lăsat totul altcuiva. Ai avut încredere în alții, nu în mine. Ani de zile m-am sacrificat pentru tine și acum… acum e rândul tău să plătești. Nu mai ești binevenită în casa mea.”

Ioana și-a dus mâinile la gură, șocată. Îi venea să țipe, să-l roage, dar cuvintele nu ieșeau.

Un paznic s-a apropiat, i-a luat valiza și i-a deschis poarta. Totul se întâmpla prea repede.

Înainte să pășească înăuntru, Ioana s-a întors spre fiul ei, disperată:

— „Radu, te rog! Eu sunt mama ta!”

El a privit-o în sfârșit. Nu mai era furie în ochii lui, ci doar o tristețe amară.

— „Ai fost, mamă. Dar de azi înainte… nu mai ești.”

Poarta s-a închis greoi în urma ei, iar ecoul metalic a însemnat sfârșitul. Ioana și-a lăsat privirea în pământ. Nu mai era nimic de spus, nimic de făcut.

Pentru prima oară în viața ei, a înțeles ce înseamnă să fii cu adevărat singură.