Fratele meu a adus în casă o femeie și a decis că ea conduce tot. Doar că eu nu am avut de gând să accept asta.

---

— Nu-mi pasă ce crezi! Asta e casa mea! am izbucnit eu. Și tu ai adus o străină și acum ea dă ordine aici?!

— Irina, nu mai țipa… copilul te aude, a spus fratele meu, Alex, apărând pe hol.

— Și cine i-a cerut părerea? am arătat spre sufragerie, unde mergea televizorul. Măcar puteai să mă anunți înainte s-o aduci aici!

Diana stătea la chiuvetă, calmă, spălând o cană de parcă nu se întâmpla nimic.

— Putem vorbi civilizat, a spus ea fără să se întoarcă.

Am râs scurt.

— Civilizat? Ai intrat aici și ai început să-mi muți lucrurile, să-mi schimbi casa!

Alex a murmurat:

— Ți-am spus că stau câteva zile…

— CÂTEVA zile! am ridicat vocea. Și acum ea se comportă ca și cum e stăpâna?

Diana s-a întors încet.

— Fratele tău a decis. Nu eu. Sau nu crezi că e capabil să ia decizii?

M-am uitat la Alex. Nici măcar nu ridica privirea.

Atunci am înțeles.

— Te folosește pentru că ai un acoperiș, am spus încet.

— Ai grijă cum vorbești, a răspuns ea rece. Dacă vrei să rămâi aici, învață respectul.

A urmat o liniște apăsătoare.

Și atunci Alex a spus, fără să mă privească:

— Poate… ar fi mai bine să pleci tu.

Am încremenit.

— Ce?

— E greu cu tine… mereu nemulțumită…

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Mă dai afară din casa mea?

— Nu te dau afară… dar poate ți-ar fi mai bine singură…

Am râs. Dar nu era râs.

— Mama nu te-ar recunoaște.

— Nu o aduce în discuție, a murmurat el.

— Cine a avut grijă de tine când nu aveai nimic? Eu sau ea?

Nu a răspuns.

Diana a intervenit, plictisită:

— Putem continua când te calmezi.

Atunci ceva în mine s-a rupt.

Am luat cana mea preferată de pe masă — veche, ciobită — și am aruncat-o cu putere la gunoi.

Zgomotul a tăiat aerul.

M-am uitat la ei doi… și am spus încet:

— Dacă tot vreți să schimbați regulile… atunci hai să le schimbăm complet.

Și în clipa aceea, când Alex a ridicat pentru prima dată capul, speriat de tonul meu…

am făcut un pas înainte și am spus:

— Pentru că voi doi habar nu aveți pe cine încercați să scoateți din propria casă.

PARTEA FINALĂ
Cine pleacă, de fapt

Alex s-a uitat la mine pentru prima dată cu adevărat.

— Ce vrei să spui?

Am inspirat adânc și am simțit cum toată furia se transformă în ceva mult mai clar: decizie.

— Vreau să spun că apartamentul ăsta nu e „al nostru”. E al meu.

Tăcere.

Diana a râs scurt.

— Serios? Și noi ce suntem, chiriași?

— Exact, am spus calm.

Alex s-a ridicat brusc.

— Irina, termină. Nu e momentul pentru glume.

— Nu glumesc.

M-am dus spre sertarul din hol, l-am deschis și am scos un dosar. L-am pus pe masă, între noi.

— Actele. Citește.

Alex a ezitat, apoi a deschis. Ochii i s-au mișcat repede pe pagini… apoi s-au oprit.

— Proprietar: Irina Popescu… a citit încet.

Și-a ridicat privirea spre mine, confuz.

— Dar… mama…

— Mama mi l-a lăsat mie. Ție ți-a spus doar că „o să avem grijă unul de altul”. Eu nu am corectat-o niciodată.

Diana nu mai zâmbea.

— Asta nu schimbă faptul că locuim aici, a spus ea rece.

— Ba da, am răspuns. Schimbă tot.

M-am apropiat de masă.

— V-am lăsat aici pentru că ești fratele meu. Pentru că te-am ajutat când nu aveai nimic. Nu pentru că aveai dreptul.

Alex și-a trecut mâna prin păr, vizibil pierdut.

— Irina… nu știam…

— Exact. Nu ai vrut să știi.

M-am întors spre Diana.

— Și tu ai intrat aici ca și cum ți se cuvine. Fără să întrebi. Fără respect.

Ea a ridicat bărbia.

— Nu ne poți da afară peste noapte.

Am zâmbit ușor.

— Nu trebuie. Dar o voi face.

Alex a făcut un pas spre mine.

— Te rog… putem vorbi…

— Am încercat să vorbim. Tu ai ales tăcerea.

Am luat dosarul și l-am închis.

— Aveți o săptămână.

— O săptămână?! a izbucnit Diana.

— Da. O săptămână să vă găsiți alt loc.

Alex m-a privit ca și cum nu mă mai recunoștea.

— Ai devenit… rece.

Am dat din cap încet.

— Nu. Am încetat să mai fiu folosită.

Tăcere.

Greu de dus.

Reală.

Alex a coborât privirea.

— Nu voiam să ajungem aici…

— Dar aici ați ajuns.

M-am întors spre ușă, apoi m-am oprit o clipă.

— Diferența e simplă: eu v-am oferit un loc. Voi ați încercat să mi-l luați.

Am deschis ușa camerei mele și am intrat.

Pentru prima dată după mult timp… casa era din nou a mea.