**Luna** și cu mine eram de nedespărțit cu mult înainte să apară soțul meu în peisaj. Mi-a fost alături în toate — examenele de la facultate, dezamăgirile în dragoste, logodna, nunta și, în cele din urmă, ziua în care am aflat că sunt însărcinată. Nu era doar câinele meu, era familia mea.

Dar Luna nu s-a apropiat niciodată de **Victor**. El nu o hrănea, nu se juca cu ea, nici măcar nu-i întindea mâna s-o mângâie. Legătura dintre mine și ea era doar a noastră, și o prețuiam enorm.

Când am rămas însărcinată, comportamentul Lunei s-a schimbat într-un mod greu de înțeles. Stătea ore întregi lipită de mine, cu botul sprijinit pe burtica mea care creștea, ca și cum ar fi auzit bătaia inimii firave dinăuntru. Uneori, când copilul lovea, ea lătra vesel, ca și cum ar fi sărbătorit împreună cu mine.

Dar de fiecare dată când Victor încerca să-mi atingă burta, Luna se încorda brusc. Mârâia, se punea între noi, uneori chiar își arăta colții. O dată s-a repezit atât de violent, încât am țipat speriată. Am crezut că era gelozie — sau, poate, instinct de protecție dus prea departe.

Mi-am spus că exagerez. Că Luna pur și simplu nu voia să mă împartă cu nimeni.

M-am înșelat.

Pentru că, în ziua în care s-a născut fiica mea, am aflat în sfârșit adevărul îngrozitor pe care Luna încercase să mi-l arate de atâta timp…

În ziua în care mi-am ținut fiica în brațe pentru prima oară, fericirea și oboseala se amestecau în mine. Dar, când asistenta a ieșit din salon, am observat ceva ciudat: Victor nu se apropia de copil. Nu o privea cu drag, nu întindea mâna, nu spunea nimic. Doar stătea acolo, rigid, cu ochii fixați pe micuță, de parcă ar fi fost o străină.

Apoi, din buzunarul lui a căzut un plic. Am crezut că era o felicitare. L-am ridicat, dar înainte să pot să-l deschid, el mi l-a smuls brutal din mână.

— „Nu e pentru tine,” a zis scurt, cu voce rece.

Am rămas cu un nod în gât. În clipa aceea, asistenta s-a întors și, în șoaptă, m-a întrebat:

— „E soțul dumneavoastră, nu? A fost foarte insistent să afle dacă testele genetice vor fi făcute pe copil. I-am spus că nu e nevoie, dar părea… nervos.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Am privit la Victor și, pentru prima dată, am văzut clar: teama Lunei nu era gelozie. Era adevărul crud. Ea știa.

Am fugit acasă după externare, iar Luna m-a întâmpinat cu urlete și salturi disperate. Când am pus copilul în pătuț, câinele s-a așezat lângă ea și nu s-a mai mișcat ore întregi, ca un soldat de pază.

În aceeași noapte, când Victor a încercat să se apropie de copil, Luna a început să mârâie atât de adânc, încât pereții vibrau. El a făcut un pas înapoi, iar eu am înțeles că nu mai pot continua așa.

Am luat copilul în brațe, am pus lesa Lunei și am ieșit pe ușă.

Victor a strigat după mine:

— „Dacă pleci acum, să nu te mai întorci niciodată!”

M-am întors o singură clipă și i-am răspuns:

— „Exact asta e și intenția mea.”

Și am plecat în noapte, știind că nu mai eram singură: aveam lângă mine un copil nevinovat și un câine care îmi salvase viața de la o minciună teribilă.