L-am adus pe tata la mine acasă după accidentul vascular, pentru că, dintr-odată, niciunul dintre frații mei „nu avea unde”. Dacă mi-ar fi spus cineva că trei ani de îngrijire se vor termina într-un birou de notar, probabil aș fi râs. Sau aș fi plâns. Azi nu mai știu.

Tata a făcut accidentul în februarie, la puțin timp după ce împlinise șaptezeci de ani. Eu predam la o școală din Pitești.

La spital erau deja fratele meu, Adrian, și sora mea, Mihaela.

— Eu nu pot — a spus el.
— Nici eu — a spus ea.

Am rămas eu.

— Îl iau acasă.

— O să te ajutăm — au spus.

Nu au ajutat.

Trei ani am fost doar eu și tata.

L-am spălat.
L-am hrănit.
L-am ridicat când cădea.

Mi-am consumat economiile. Energia. Viața.

După un an, a început să vorbească din nou.

Și cerea mereu același lucru:
— Sună-l pe Adrian.

Adrian a început să vină.

Nu stătea.

Îl lua pe tata „la plimbare”.

În noiembrie. În decembrie.

„La plimbare.”

Nu am întrebat.

Când tata a murit, după trei ani, am plâns.

Ei au venit la înmormântare. Corecți. Distanți.

După trei săptămâni, la notar.

Am intrat liniștită.

Notarul a deschis testamentul.

— Apartamentul din Pitești… pentru Adrian.

Am înghețat.

— Terenul de lângă Slatina… pentru Mihaela.

Mâinile mi s-au răcit.

— Iar pentru fiica mea, Irina…

Am ridicat privirea.

Adrian nu se uita la mine.

Mihaela evita ochii mei.

Și atunci…

toate acele „plimbări” au început să aibă sens.

Notarul a continuat să citească.

— …iar pentru fiica mea, Irina…

— …iar pentru fiica mea, Irina… las suma de 10.000 de lei.

Atât.

Nu „mulțumesc”.
Nu „pentru grijă”.
Nu „pentru cei trei ani”.

Doar o sumă.

Am rămas nemișcată.

Adrian a expirat ușurat.
Mihaela a lăsat privirea în jos.

Dar notarul nu a închis dosarul.

— Există și o anexă.

Liniște.

A deschis o a doua foaie.

— Declarație semnată ulterior.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— „Confirm că am fost dus de fiul meu, Adrian, în repetate rânduri la notar pentru a semna acte. În acele momente nu eram întotdeauna conștient.”

Adrian a ridicat capul brusc.
— Ce e asta?!

Notarul a continuat, fără să se oprească:

— „Apartamentul și terenul au fost transferate înainte de deces. Acest testament reflectă doar formal o situație deja creată.”

Am înțeles.

„Plimbările.”

Nu erau plimbări.

Erau drumuri la notar.

Mihaela a început să tremure.
— Adrian… spune ceva…

— Nu e adevărat! a izbucnit el.

Dar vocea nu îl mai ajuta.

Notarul a ridicat privirea.
— Există și o sesizare înregistrată înainte de deces. Dosarul este deja deschis.

Liniște totală.

— Ce dosar? a șoptit Adrian.

— Abuz asupra unei persoane vulnerabile și fraudă.

Cuvintele au căzut greu.

Am rămas pe scaun.

Nu mai simțeam nimic.

Poliția a intrat câteva minute mai târziu.

Nu au ridicat vocea.

Nu au explicat.

Doar i-au spus:
— Vă rugăm să ne însoțiți.

Adrian nu mai avea replică.

Mihaela plângea.

Eu… doar priveam.

Pentru prima dată după trei ani…

nu mai trebuia să fac nimic.

Totul era deja decis.