La 49 de ani, ajunsesem să cred că fericirea trecuse pe lângă mine fără să se oprească. Apoi a apărut Mihai.

Carismatic, inteligent, de încredere — părea exact ceea ce îmi lipsise toată viața. După ce își pierduse soția, își creștea singur fiul de 18 ani și, din clipa în care ne-am cunoscut, legătura dintre noi s-a format firesc, fără efort. Când apartamentul lor din Ploiești a avut nevoie de reparații serioase, mult peste cei 30.000 de lei pe care îi putea strânge rapid, le-am propus să se mute temporar la mine, într-o casă liniștită de lângă Târgoviște.

Nu a trecut mult timp și eu cu Mihai ne-am căsătorit. A fost cea mai fericită zi pe care mi-o puteam aminti.

Pentru o vreme, viața a părut perfectă.
Prea perfectă.

Apoi, săptămâna trecută, m-am întors acasă mai devreme decât de obicei. Mă oprisem pe drum să cumpăr vinul lui preferat și cheltuisem aproape 400 de lei pe ingrediente pentru o cină specială. Voiam să-l surprind.

Când am deschis ușa, în loc de liniștea obișnuită, am auzit râsete venind de la etaj.

Mi s-a strâns stomacul.

Nu era râsul lui Mihai.
Și, cu siguranță, nu era al fiului lui.

Cu inima bătându-mi în piept, am urcat primele trepte — iar atunci am auzit vocea care m-a făcut să îngheț pe loc…

Am recunoscut vocea imediat.
Era a mea.

Sau, mai bine spus, era vocea unei femei care îmi semăna prea mult.

Am urcat ultimele trepte cu genunchii moi și, când am deschis ușa dormitorului, lumea mea s-a rupt în două. În fața mea stătea o tânără — aceeași culoare a părului, aceiași ochi, aceeași cicatrice fină deasupra sprâncenei stângi. Se uita la mine cu un zâmbet calm, de parcă mă așteptase.

— În sfârșit, a spus ea. Trebuia să ne întâlnim mai devreme sau mai târziu.

Mihai a încremenit. Fiul lui era palid ca varul.

Atunci am înțeles adevărul pe care nimeni nu avusese curajul să mi-l spună: nu eu fusesem aleasă întâmplător. Casa mea. Viața mea. Locul meu.

Totul fusese o repetiție.

Mi-am scos verigheta și am pus-o pe noptieră.
— Ați greșit doar un lucru, am spus. Ați crezut că n-o să aleg eu finalul.

Am plecat fără să mă uit înapoi, știind că, pentru prima dată după mulți ani, nu mai pierdusem nimic.
Doar ei pierduseră totul.