Mama avusese grijă gratuit de fiul meu încă de când era bebeluș. Așa că atunci când a început brusc să-mi ceară câte 200 de lei de fiecare dată când îl lăsam la ea, am crezut că glumește.

Fiul meu, David, are șapte ani, iar mama, Elena, 66.

Locuiește la cincisprezece minute de noi, în Ploiești, și întotdeauna adorase să stea cu nepotul ei.

Dacă încercam să chem o bonă, se supăra.

— Ce sunt eu, străină? Adu copilul la mine.

Totul s-a schimbat acum două luni.

Aveam o ședință la școala lui David și am sunat-o.

— Poate rămâne la tine până pe la opt?

— Sigur. Dar să-mi aduci 200 de lei când vii.

Am râs.

Mama nu.

— Vorbești serios?

— Da.

— De când îmi ceri bani ca să stai cu David?

— Dacă nu vrei, găsește pe altcineva.

Am rămas fără replică.

Mama nu fusese niciodată interesată de bani. Casa era achitată, avea pensie și trăia extrem de cumpătat.

Totuși, i-am dat cei 200 de lei.

Săptămâna următoare a cerut din nou.

Apoi iar.

Indiferent dacă David stătea două ore sau șase, suma era aceeași.

Și exista o condiție ciudată:

numai numerar.

După câteva săptămâni, începusem să mă enervez.

Într-o sâmbătă, eu și soțul meu, Andrei, am mers la o nuntă.

Când ne-am întors după David, mama mă opri la ușă.

— Ai uitat ceva.

Știam ce.

Aveam doar o bancnotă de 100 și una de 500.

— Îți aduc restul mâine.

— Nu. Am nevoie de 200 în seara asta.

— Mamă, serios?

— Da.

I-am dat 500.

Mama intră imediat în dormitor și reveni cu 300 de lei rest.

Pe drum spre casă i-am spus lui Andrei:

— Gata. Mai bine plătim o bonă.

Trei săptămâni nu l-am mai dus pe David la ea.

Mama a observat.

M-a sunat.

— De ce nu mai vine David?

— Am fost ocupați.

— Ești supărată din cauza banilor?

— Tu ce crezi?

Tăcu.

Apoi spuse:

— Te rog, nu înceta să-l aduci din cauza asta.

— Atunci nu-mi mai cere bani.

Răspunsul ei m-a surprins.

— Nu pot.

Nu spusese „nu vreau”.

Spusese că nu poate.

— Ce înseamnă asta?

Mama trase aer în piept.

— Pentru că banii nu sunt pentru mine.

Am rămas tăcută.

— Atunci pentru cine sunt?

— Pentru David.

— Ce tot spui? David are șapte ani.

— Știu.

Apoi mama îmi ceru să vin singură la ea.

Când am ajuns, mă conduse în dormitor și scoase din dulap o cutie metalică.

Înăuntru erau toate bancnotele pe care i le dădusem.

Niciuna nu fusese cheltuită.

Lângă ele se afla un carnet în care mama notase fiecare dată când David rămăsese la ea și fiecare sumă primită.

— De ce faci asta?

— Pentru că trebuie să ajung la 10.000 de lei.

— Pentru ce?

Mama scoase un plic.

Înăuntru era o copie după un document bancar.

Pe el apărea numele lui David.

Și încă un nume.

Al tatălui meu, Nicolae, care murise cu patru ani înainte.

— Ce legătură are tata cu asta?

Mama se așeză pe marginea patului.

— Cu puțin timp înainte să moară, bunicul lui David a pus deoparte niște bani pentru el.

— Câți?

— 80.000 de lei.

Am rămas cu gura întredeschisă.

Nu știusem nimic.

— Unde sunt?

Mama își coborî privirea.

— Asta este problema.

Îmi întinse încă o foaie.

Contul fusese golit la șase luni după moartea tatălui meu.

80.000 de lei retrași într-o singură zi.

— Cine i-a luat?

Mama începu să plângă.

— Am aflat abia anul acesta.

— Cine, mamă?

Ezită câteva secunde.

— Cineva care avea acces la actele tatălui tău.

Apoi îmi arătă ultima pagină.

Pe formularul de retragere exista o semnătură.

Am recunoscut-o imediat.

Nu era a mamei.

Era a unei persoane care încă venea la noi acasă, se juca cu David și pretindea că nu știe nimic despre acei bani.

M-am uitat la mama.

— De ce strângi câte 200 de lei în loc să-mi spui cine a luat cei 80.000?

Mama mă prinse de mână.

— Pentru că am nevoie de 10.000 de lei pentru avocat. Și pentru că persoana care a luat banii lui David este mult mai apropiată de tine decât crezi.

A întors documentul spre mine și mi-a arătat numele complet.

Când l-am citit, am înțeles de ce mama preferase să-mi ceară bani luni întregi decât să-mi spună adevărul.

Pe formular era trecut numele fratelui meu mai mare.

Marius.

Am citit de două ori.

— Marius a luat banii lui David?

Mama începu să plângă.

După moartea tatei, Marius o ajutase cu actele, conturile și succesiunea. Tata îi lăsase lui David cei 80.000 de lei într-un cont separat, pentru studiile lui.

Marius știa.

Și avusese acces la documente.

— De ce ar face asta?

— Avea datorii, spuse mama. Mult mai mari decât ne-a spus nouă.

Mama descoperise adevărul întâmplător, când ceruse băncii documentele vechi pentru succesiune.

Marius retrăsese banii folosind acte la care avusese acces după moartea tatei.

— Și de ce nu mi-ai spus imediat?

— Pentru că am vrut mai întâi să fiu sigură. Am vorbit cu un avocat. Mi-a spus că trebuie analizate toate documentele și că situația poate fi contestată.

Cei 10.000 de lei reprezentau suma pe care mama încerca să o strângă pentru cheltuielile juridice inițiale.

Am privit cutia cu bancnote.

— Și ai decis să-mi ceri mie câte 200 de lei?

Mama păru rușinată.

— Nu voiam să-ți cer direct mii de lei și nici să te sperii înainte să am dovezi. Am crezut că pot strânge încet.

— Puteai pur și simplu să-mi spui adevărul.

— Știu. Am greșit.

În acea seară i-am povestit totul lui Andrei.

A doua zi am mers împreună la avocat.

Nu mai era nevoie ca mama să strângă bani câte 200 de lei.

Am plătit noi costurile necesare și am început demersurile.

Când Marius a fost confruntat cu documentele, la început a negat.

Apoi a spus că fusese un „împrumut”.

— De la un copil de trei ani? l-am întrebat.

Nu mi-a răspuns.

În cele din urmă a recunoscut.

Avusese datorii după ce afacerea lui intrase în probleme și își spusese că va pune banii înapoi înainte ca David să fie suficient de mare încât să afle.

Nu-i pusese.

O parte fusese cheltuită.

O parte încă exista.

După intervenția avocaților și procedurile care au urmat, Marius a fost obligat să restituie suma. A vândut o mașină și o parte dintr-un teren pentru a acoperi ce lipsea.

Contul lui David a fost refăcut integral.

80.000 de lei.

De data aceasta, cu reguli clare privind accesul la bani.

Relația mea cu Marius nu și-a revenit.

Poate într-o zi îl voi ierta complet.

Dar încrederea nu se întoarce automat odată cu banii.

Cât despre mama, într-o după-amiază mi-a întins cutia metalică.

— Ăștia sunt ai tăi.

Înăuntru erau toți cei 200 de lei pe care îi plătisem de fiecare dată când stătuse cu David.

— Păstrează-i.

— Nu.

— Mamă…

— N-am vrut niciodată să fiu plătită ca să stau cu nepotul meu.

Am început să râd.

— Ai avut o metodă foarte ciudată de a demonstra asta.

A râs și ea.

De atunci, David merge din nou la bunica fără „taxă”.

Iar mama continuă să-i cumpere nuggets în formă de dinozaur, deși el insistă că la șapte ani este prea mare pentru ele.

Într-o seară, când am venit să-l iau, mama mă opri la ușă.

— Ai uitat ceva.

M-am uitat suspicios la ea.

— Cât?

A început să râdă.

— Geaca copilului.

Am râs amândouă.

Timp de două luni crezusem că mama devenise brusc o bunică ce voia bani pentru fiecare oră petrecută cu nepotul ei.

Adevărul era exact invers.

Nu încerca să câștige bani de pe urma lui David. Încerca să recupereze banii pe care cineva din propria noastră familie îi furase de la el.

Iar cei 200 de lei care aproape ne-au făcut să ne certăm au dus, în cele din urmă, la recuperarea tuturor celor 80.000 de lei care îi aparțineau fiului meu.