Mă numesc Elena și am șaptezeci de ani. În fiecare lună, mă urc în trenul de 7 dimineața din Bistrița și merg șase ore până la Cluj, trăgând după mine doi saci mari și o plasă cu borcane. Nu e ușor – genunchii mă dor de la artrită, iar inima îmi bate greu când urc scările, dar o fac pentru nepotul meu, Radu. Are douăzeci și cinci de ani și de când și-a pierdut serviciul, mănâncă mai mult pâine goală.

Sacii mei nu-s plini cu lucruri cumpărate din magazin. Sunt plini cu dragoste transformată în hrană: pâini frământate cu mâinile mele, slănină din porcul crescut în curte, ouă împachetate cu grijă, brânză de la vecinul care are vaci, borcane cu zacuscă și murături făcute în toamnă. Tot ce-am putut strânge din gospodărie.

Fiul meu, tatăl lui Radu, îmi tot spune: „Mamă, îl răsfeți. E mare, să se descurce singur.” Dar eu nu pot să-l las flămând. Un băiat de douăzeci și cinci de ani fără slujbă, singur într-o garsonieră rece, nu e un bărbat mare – e un copil pierdut. Și copiii pierduți trebuie găsiți și ținuți aproape.

În tren, ceilalți pasageri se uită la mine de parcă bagajele mele ar fi o povară pentru toată lumea. O femeie cu laptop își trage geanta mai aproape, doi tineri își bagă nasul în telefoane. Nu mă supăr. Ei văd doar o bătrână cu saci de la țară. Eu știu că în sacii ăia am pus un an de muncă și toată dragostea mea.

De trei ani fac drumul ăsta. La început, Radu venea acasă, cât mai avea bursă și bani de drum. Dar de când nu mai are nimic, vin eu la el. „Bunico, nu te chinui,” îmi spune mereu la telefon. „E prea greu pentru tine.” Dar pentru mine mai greu ar fi să știu că el se culcă flămând.

Când cobor la Cluj, îl văd pe peron. Fața i se luminează și se întristează în același timp. Bucurie că vin, rușine că mă chinui pentru el. „Bunico, nu trebuia,” îmi spune de fiecare dată, dar mă strânge tare în brațe.

Ajungem în garsoniera lui și încep să desfac sacii. Frigiderul gol se umple brusc: pâine caldă, slănină, borcane colorate, brânză albă. Ochii lui Radu se umezesc. „Nu știu cum să-ți mulțumesc.”

Îi mângâi obrazul și-i spun ce-i spun mereu: „Nu trebuie să-mi mulțumești. Tu doar mănâncă și prinde putere. O să-ți găsești și de lucru. Până atunci, eu am grijă de tine.”

Când plec, încearcă să-mi dea bani înapoi. Împinge spre mine cei cinci sute de lei pe care i-am lăsat pentru chirie. „Nu pot să iau pensia ta, bunico.” Îi dau mâna la o parte. „Pensia mea e pentru tine. Eu am grădina și găinile. Tu aici ce ai?”

În trenul de întoarcere, obosită, cu genunchii amorțiți și cu sacii goi lângă mine, închid ochii. Îl văd pe Radu cum mușcă din pâinea mea și mi se luminează inima. Aș face drumul ăsta oricând, iar și iar.

Pentru că dragostea unei bunici nu se măsoară în bani, ci în kilometri parcurși cu genunchii dureroși, în saci târâți prin gări, în pâini frământate cu mâinile crăpate. Și pentru că uneori, cel mai mare dar nu e să-l lași să se descurce singur, ci să-i arăți că nu e singur pe lume.