*Mama mea vitregă i-a dat foc fiecăreia dintre rochiile mamei mele, în vatra din curte.*

Când eram mică, mama îmi coasea fiecare rochie cu propriile ei mâini. Nu eram bogați, dar avea un fel de magie cu acul și ața. Chiar și după ce i s-a pus diagnosticul de cancer de sân în stadiul 4, continua să coasă.

Spunea: „Atâta timp cât mâinile îmi sunt ocupate, inima nu se va frânge.”

Mi-a făcut rochii pentru toate momentele importante — balul, absolvirea și chiar o rochie albă pentru ziua în care m-aș căsători cu omul potrivit.

Când a murit, la 15 ani, acele rochii au devenit comorile mele sacre. Le-am încuiat într-un dulap de cedru, la casa tatălui meu, nepurtate, neatins.

Doi ani mai târziu, tata s-a recăsătorit cu *Violeta*. Zgomotoasă, arogantă și mereu repetându-mi să „nu mai trăiesc în trecut.” Am ignorat-o.

Acum am 25 de ani, sunt logodită cu *Mihai*. Luna trecută m-am dus la casa tatălui să le iau — voiam să port rochia pe care mama o făcuse pentru nunta mea.

Dar când am intrat în curte, fumul se ridica în cerul serii.

Am alergat în spate… și m-am încremenit.

*Violeta* stătea deasupra vatrăi din curte, dantelă și mătase învârtindu-se în flăcări. Rochiile mamei mele.

„CE FACI?!” am țipat, cu vocea spărgându-mi-se.

*Violeta* n-a tresărit. A învârtit o bețișoară prin foc și a spus calmă:

„Oh, astea? Erau doar cârpe vechi. Ocupau loc. Aveam nevoie de dulap pentru HAINA MEA nouă.”

Lacrimile mi s-au estompat vederea. Gâtul mi s-a strâns.

„Nu erau cârpe,” am bâiguit. „Erau VIAȚA mamei mele.”

Ea a zâmbit cu dispreț. „Ei bine, acum sunt cenușă. Trece peste asta.”

Am făcut un pas înapoi, aproape fără aer. M-am urcat în mașină înainte să fac ceva de neiertat.

Voiam răzbunare — dar nu știam de unde să încep.

Karma a mișcat mai repede.

O săptămână mai târziu, *Violeta* m-a sunat. Vocea ei tremura, bocind în telefon:

„Trebuie să mă ajuți… te rog… nu știu ce să fac! Totul se destramă!”

Telefonul tremura în mâna mea. Pentru o clipă am vrut să închid. Dar am ascultat.

*Violeta* plângea isteric: „Casa… casa a luat foc! Totul! Dulapul meu, hainele mele, tot ce am adus aici… A ARS!”

Am simțit cum un fior rece îmi străbate șira spinării. „Dulapul tău?” am întrebat rece. „Cel pentru care ai făcut scrum amintirile mamei mele?”

„Nu înțelegi! Totul s-a dus! Nu mai am nimic! Trebuie să vii, te rog, să mă ajuți!”

Am închis ochii. Îmi răsunau în urechi cuvintele mamei: *„Atâta timp cât mâinile îmi sunt ocupate, inima nu se va frânge.”*

Am inspirat adânc și am răspuns, cu voce calmă și tăioasă:

„Nu e nevoie de mine, Violeta. Mama mea e cenușă în curtea ta. Acum, și tot ce ai tu e cenușă. Asta se numește dreptate.”

Am închis apelul și am lăsat telefonul să cadă pe masă.

Pentru prima dată după ani de durere, nu am mai simțit neputință.

Flăcările care îmi mistuiseră trecutul se întorseseră împotriva celei care le aprinsese.

Și în tăcerea care a urmat, am știut: spiritul mamei mele fusese răzbunat.

Definitiv.